Mermeleală
În ultima vreme, verbul a mermeli şi substantivul mermeleală au început să circule destul de mult în spaţiul public, mai ales în stilul colocvial al presei şi al comentariilor din Internet. Cele două cuvinte nu se găsesc în dicţionarele noastre curente, nici în glosarele argotice, astfel că sensul lor este dedus – de vorbitorii care nu le cunoşteau deja – doar din context şi cu oarecare aproximaţie. Frecvenţa în uz (datorată tocmai expresivităţii populare şi noutăţii relative) conduce, inevitabil, la instabilitate semantică, la apariţia unor sensuri destul de diferite, produse adesea prin asocieri cu înţelesurile altor cuvinte, asemănătoare ca formă.
Cel mai bogat în sensuri e verbul a mermeli, folosit pentru acţiuni diverse, de la unele concrete şi precise, din sfera culinară, pînă la cele foarte vagi şi generale, exprimate mai ales în construcţie cu pronumele cu sens neutru o (a o mermeli). În textele culinare, mermelirea e aproximativ sinonimă cu amestecarea sau ungerea: „Începem cu dovleceii. Pe care îi tăiem pe lung, îi azvîrlim într-o pungă şi îi mermelim cu o marinată confecţionată din ulei de măsline, usturoi pisat şi ceva sos de soia“ (easypeasy.ro); „au adus cu ei aromele Orientului, condimentele cu care mermelesc carnea“ (romaniateiubesc.stirileprotv.ro); „se adaugă porcu’ înapoi în tigaie, se aruncă o mînă de susan, se mai mermelesc puţin toate alea şi apoi li se toarnă-n cap o zeamă“ (chez.mazilique.ro). Aplicat la alte situaţii, verbul poate desemna o activitate similară, de pregătire (în exemplul următor, a Crăciunului) – „e drept, îl şi plănuiesc, bibilesc, mermelesc, cu o atenţie la detalii de zici că un milieu de lasetă croşetez, iar nu altceva“ (maldita.ro) –, de aranjare – „numai eu ştiu cum le mermelesc şi le zăpăcesc, astfel încît să poată încăpea toate“ (macnetize.com), avînd adesea conotaţii negative: „Şoferi absolut iresponsabili (imbecili) care conduc zeci de ore în continuu, care mermelesc foile de parcurs“ (vinland.ro). Cu sensul cel mai general, e vorba de orice fel de acţiuni, specificate de context: „sînt tot soiul de aplicaţii cărora dacă le dai o dată acces, mermelesc pe feisbuc în numele tău“ (arhiblog.ro). Şi mai vagă şi dependentă de context e formula a o mermeli, care (ca şi a o arde, de exemplu), poate însemna aproape orice: „să nu mai o mermelesc pe lîngă subiect“ (blogulmoshului.blogspot.ro); „eu de acolo o mai mermelesc cîteva zile prin Munţii Vrancei, Slănic Moldova şi unde o mai fi“ (lroc.ro). Verbul are şi un sens negativ mai bine precizat, referitor la o acţiune superficială, ineficientă, haotică: „eu vreau să muncesc, nu să o mermelesc“ (forum.softpedia.com); „propria greşeală din 2008, cînd au mermelit-o şi au ameţit-o pînă în ultima clipă“ (ziare.com). Negativitatea se regăseşte şi mai clar în substantivul nume de acţiune mermeleală: „să ne trezim odată din mermeleala asta bolnăvicioasă“ (blogosfera.piatza.net); „se vroia a fi un film psihologic, dar a ieşit o mermeleală“ (divxonline.ro); „după două veri puteai să-ţi cumperi maşina numai din mermeleala băuturilor la bar“ (palmeintelectuale.wordpress.com).
A mermeli şi mermeleală au fost înregistrate în Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967), unde verbul este explicat ca „a face ceva d-a-n fuga, a da peste ochi; a căşcăli“, participiul mermelit înseamnă „făcut la repezeală“, iar mermeleală (cu sinonimul mermelitură) este o „lucrare de mîntuială; lucrare făcută în fugă, fără grijă, în bătaie de joc“ (cu citatele: Ce mermeleală de arătură mi-ai făcut aici, omule?; Mă, izgolie, ce mermeleli sînt astea prin caietele tale?).
Din cîte ştiu, originea verbului a mermeli nu a fost explicată. O posibilă pistă etimologică ar fi oferită, cred, de un turcism vechi, atestat în Dicţionarul limbii române (DLR, Litera M): mermer. Cuvîntul turcesc desemnează marmura, dar se pare că a trecut în română cu un înţeles depreciat, de simulacru: „stuc“ („ipsosul amestecat cu clei se numeşte stuc“, conform unei definiţii din secolul al XIX-lea, din DLR, s.v.). Mermer este atestat într-un act din 1836 şi apare într-o scrisoare a lui Ion Ghica („Un bal la curte în 1827“), publicată în 1889 în Revista nouă; termenul e folosit în descrierea unei case boiereşti: „pereţii odăilor, toţi cu mermer (stuc) imitînd marmurile cele mai rare şi mai frumoase“. Poate că a existat, în limbajul zidarilor, cu circulaţie regională (în Muntenia), un verb a mermeri, de la care se putea uşor trece la a mermeli. Ideea de amestec şi de lucrare rapidă, superficială, lipsită de rezistenţă, s-ar potrivi cu sensul principal al mermelirii. Nu avem însă vreo dovadă a acestei legături, care rămîne o simplă ipoteză.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
