Despre conducători

Deunăzi, doi colegi universitari erau prinşi într-o polemică aprinsă. „Ce este, în ultimă instanţă, un conducător?“ perora unul dintre ei. „Răspunsul plauzibil, în orice civilizaţie şi pe orice nivel de evoluţie umană, e probabil următorul: conducătorul descrie acel personaj care transcende, cu sau fără voia lui, statutul de persoană, devenind un fel de entitate impersonală, capabilă şi menită chiar să fiinţeze deasupra condiţiei de simplu individ. Pentru a învesti o astfel de postură cu semnificaţie conceptuală, putem spune că un conducător încetează să mai fie persoană şi devine persona. El se suprapune simbolicii transpersonale şi are, invariabil, trăsături sintetizatoare. Conducătorul surprinde imaginea unui sistem, la un moment dat, indiferent dacă sistemul funcţionează după principii liberale, specifice democraţiilor, ori, dimpotrivă, rămîne unul închis, în acord cu modelele autarhice, statice şi represive.“ „Dragul meu“, îl întrerupse celălalt, „acest tip de conducător a murit de sute de ani. Vorbeşti ca din manualul de istorie de clasa a VII-a, unde se creionează, probabil, un asemenea portret monarhului absolutist. Nu neg faptul că, la rigoare, el ar fi unicul conducător autentic, că ar reprezenta, prin urmare, conducătorul prin excelenţă. Lucrurile stau aşa tocmai pentru că liderul dintr-un astfel de contur tipologic se leagă, simbiotic, de ideea vîrfului de piramidă. Persona, cum îi zici tu, prin definiţie şi simbol transindividual, acest vechi rege absolutist se plasează într-un punct al puterii supreme, într-o aură de sacralitate, fiind echivalentul lui Dumnezeu pe pămînt (aminteşte-ţi, te rog, epifania biblică a lui Saul, căruia i se impune, pe palierul divinităţii, să dea oamenilor conducători politici – în speţă regi, surogate, cum ar veni, pentru dumnezeirea însăşi! – şi nu doar îndrumători spirituali, aşa cum erau judecătorii). Totuşi, monarhii tradiţionali au dispărut şi omenirea a evoluat. Conducătorul lumii moderne este o noţiune mult mai flexibilă, ieşită din fluctuaţia sentimentelor universale, ale formelor de raportare la istorie a unor comunităţi întregi. Aş merge pînă acolo încît să afirm că liderul postmodernităţii constituie o proiecţie culturală a grupului, el neexistînd de facto...“

„Ha, ha, ha“, reveni abrupt preopinentul, „tu te auzi vorbind? Cum poţi spune astfel de enormităţi? Înţeleg, vrei să susţii ideea societăţii deschise, pe care se bazează întreaga gîndire modernă şi postmodernă, o gîndire a trecerii de la norma unică la norma multiplă. Într-un asemenea context, desigur, conceptul liderului absolut se relativizează, dar, stimabile, subliniez aici cu toată convingerea următorul principiu: oricît de flexibile ar fi mişcările într-o structură, ele converg, ultimativ, spre o formă de centralitate, necesară echilibrului şi fiinţării. Această centralitate corespunde funcţiei conducătorului. Tradiţional vorbind, orice mecanism social (colectiv) dezvoltă tendinţa de a se organiza – sui generis – în acord cu regulile universurilor piramidale, iar într-o piramidă, forţa pare să se concentreze, întotdeauna, la vîrf. Acolo se focalizează şi atenţia, expectativa maximă a multitudinii. Trebuie admis că, din perspectivă strict psihologică, monarhul clasic a supravieţuit, de la scară mare, la scară mică, în mentalitarul umanităţii, chiar dacă voalat. Nevoia de autoritate se subsumează gestului de existenţă pur şi simplu, faptului de a fi ca atare...“ „În acest punct, greşeşti iremediabil, prietene!“ se replie cel de-al doilea coleg. „Tu vezi în conducător o funcţie fixă, fără nuanţe şi culori, iar eu mă străduiesc să-ţi demonstrez contrariul – valabil, cum spuneam, măcar în spaţiul amplu al lumii moderne, conturate după debutul industrializării. Acum, conducătorul se manifestă ca un artefact cultural, ca o fenomenalitate izvorîtă din conştiinţa colectivă. El e suma idiosincraziilor unei comunităţi. Tocmai îţi ziceam, însă nu m-ai lăsat să termin: un conducător nu există în fapt. Există doar reprezentarea lui culturală. Conducătorii lumii noi nici nu mai sînt buni sau răi, ci joacă un rol bun sau rău, în funcţie de modul în care ajung configuraţi în interiorul stereotipurilor societăţilor lor. Ei depind de dinamica mentalistă a vremurilor. Practic, un conducător oferă materialitate fluxului de impresii, sentimente, aspiraţii şi reprezentări ale grupului care îl particularizează şi îi atribuie semnificaţia transpersonală despre care vorbeai tu mai devreme.“

„Adică“, replică primul coleg, „tu spui că omul de azi, spre deosebire de cel de ieri, care accepta destinul ca pe un dat imposibil de chestionat, îşi inventează propriul conducător, că, altfel zis, piramida lumii nu se mai formează şi reformează de la vîrf către bază, ci invers, dinspre temelie în sus? Mai mult, că exerciţiul însuşi al puterii este o invenţie a multitudinii, o proiecţie culturală, în care iluzoriul, dacă nu ficţionalul genuin, are rol de mecanism central?“ „Exact, dacă vrei să vorbim în termeni metaforici!“ „Păi, e o inepţie! În ce mă priveşte, eu nu pot fi inventat, nu trebuie să fiu inventat, nu accept să fiu inventat! Nu sînt o ficţiune! Iar tu“, adăugă el după o pauză vag contemplativă, „dacă nu ai fi existat, nu ai fi avut cum să fii inventat! Eşti inapt de experiment ficţional!...“ M-am îndepărtat cu paşi sfioşi. Cei doi colegi sînt candidaţi veterani în alegerile administrative ale mediului academic. Inutil de precizat că le-au pierdut, mereu, într-un mod absolut glorios.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.