Complexe culturale

Citeam zilele acestea despre La Malinche, care a fost fata unui nobil aztec local, vîndută ca sclavă de mama ei, care a vrut să-l facă moştenitor pe fratele vitreg al acesteia. Trădată de ai săi, i-a „trădat“ la rîndul său, devenind, după cum ştim, traducătoarea, apoi ibovnica fidelă a lui Cortes. I-a născut şi un băiat, care este considerat primul mestizo, adică, într-un fel, strămoşul simbolic al poporului mexican. Trădătoare de neam, ea este însă totodată mama neamului. Pentru mexicanii de azi, după renaşterea naţională, ea rămîne doar figura trădării de sine şi numele unui complex cultural (malinchismo) care roade permanent identitatea mexicană: desconsiderarea de sine a mexicanului şi preţuirea celuilalt ca superior, mergînd pînă la adoptarea valorilor acestuia ca repere ale propriei identităţi. Ca să vezi, mi-am zis, mai au şi alţii probleme d’astea! Nebănuite sînt căile originii...

De fapt, majoritatea „complexelor culturale“ cam de acolo se trag, dintr-o traumă istorică sau trăire conflictuală a „originii“, nerezolvată în timp. Ele se bazează pe experienţe istorice de grup, care s-au înrădăcinat în inconştientul cultural al grupului, au fost alimentate apoi, de-a lungul timpului, de experienţe similare (sau percepute astfel), şi revin la suprafaţă ori de cîte ori situaţia traumatică pare să se repete. De asemenea, complexele culturale tind să fie „bipolare“, în sensul descris de John Perry: cînd sînt activate, un pol al lor este preluat de identitatea colectivă (ego-afect), cealaltă parte, aflată în conflict, fiind proiectată asupra unui celălalt, care devine un obiect-afect, ambivalenţa devenind polaritate emoţională ireconciliabilă. De pildă, spune Perry, ambivalenţa clasică dintre un băiat şi tatăl său autoritar se distribuie între un ego-victimă şi un celălalt ca figură generică a autorităţii castratoare, lăsînd însă viermele culpabilităţii să roadă această construcţie manicheistă prea convenabilă. Oricum ar fi, complexele culturale sînt ameninţarea din umbră a identităţii de grup, pe care o pot bîntui însă pînă la a i se substitui: complexul devine atunci propria identitate, felul obişnuit de a fi al unei colectivităţi. Nu e bine, dar se întîmplă...

„Dorinţa de paricid, de regicid sau de deicid, adică negarea propriei origini, se află la baza culturii moderne“ – rezumă Hiyama principiul fundamental al modernităţii. Din acest punct de vedere, unele naţiuni moderne şi-au tranşat într-un mod categoric această relaţie cu „originea“, asumîndu-şi integral „paricidul“ şi declarîndu-se propria lor origine. Francezii, de pildă, au „tranşat“ cu ghilotina această problemă, iar din acest moment au început un nou timp (calendar) şi s-au mobilizat ca „enfants de la patrie“. Ca şi naţiunea americană, care începe explicit cu ea însăşi, astfel de naţiuni „civile“ nu par a fi bîntuite de astfel de complexe.

Ce se întîmplă însă cu noi şi alte naţiuni „etnice“, legate încă ombilical de „părinţii fondatori“, de o filiaţie definitorie? S-ar părea că (mai) avem probleme cu „tatăl“ – în cazul nostru, chiar cu „alegerea“ tatălui.

Căci din cine ne tragem, ai cui sîntem, în ultimă instanţă? Ai învingătorului străin Traian sau ai autohtonului învins Decebal? Ai Bizanţului sau ai Occidentului? Ai Balcanilor sau ai Europei Centrale? Şi lista e mai lungă, Mircea Vulcănescu identificînd, de pildă, o întreagă listă a „tentaţiilor etnice“ ale românilor. Simplificînd lucrurile, se pare că, traumatizaţi de soarta noastră istorică de popor „sub vremi“ şi „la răscruce de imperii“, ne-am dorit totdeauna să fim ai străinului învingător, trădîndu-ne astfel „autohtonismul“, dar rămînînd permanent cu o culpă latentă a acestei „trădări“. Ne-am început construcţia naţională în secolul al XVII-lea cu acel faimos toţi de la Rîm se trag al lui Grigore Ureche – şi a fost o alegere înţeleaptă. L-am „ucis“ însă pe Decebal, pentru a-l recupera apoi sporadic şi „bipolar“ sub forma dacismului, tracismului şi altor autohtonisme. După 1821, ne-am părăsit balcanismul local pentru a deveni occidentali peste noapte, identificîndu-ne cu valorile acestui nou învingător, din care am făcut propria identitate naţională. Altă opţiune benefică, dar „paricidul“ balcanic a lăsat o culpabilitate ascunsă, care revine la suprafaţă, la rîndul ei, din cînd în cînd. Comunismul s-a identificat şi el cu învingătorul, forţat, desigur, dar fără prea multă rezistenţă, trădînd din nou descendenţa autohtonă. Iar cînd a recuperat-o, a făcut-o sub forma naţional-comunismului. Exceselor „protocroniste“ ale acestui autohtonism comunist i-a răspuns atunci un „sincronism“ de orientare occidentală, respectiv alogenă. Postcomunismul începe şi el cu un paricid, real de data aceasta, nu simbolic, ca în alte ţări foste socialiste. După care, am decis că toţi de la Bruxelles ne tragem: după socotelile lui Dumitru Sandu, în România se înregistrează cel mai mare decalaj din Europa (aproximativ 50 de puncte procentuale) între încrederea în Guvern (autohton) şi UE (străin). Singura coexistenţă paşnică a celor doi părinţi este şi ea una schizoidă: sîntem cu gîndul la economia de piaţă (occidentală) şi cu sufletul la tradiţii (autohtone).

Atenţie, identificarea unui complex nu este o judecată de valoare! A face aşa ceva nu ar fi decît a confirma „complexul polar“ al culturii române, în care fie Traian, fie Decebal devin „obiecte-afect“ ale unor pasiuni opuse şi ireconciliabile, în care ne consumăm identitatea între un părinte autohton şi nocturn, care se „deşteaptă“ însă periodic, şi un tată occidental şi diurn, pe care îl suspectăm, la fel de periodic, de trădare de sine. Judecata de valoare ar consta doar în idealul eliberării identităţii naţionale de acest complex polar al originii şi a ne îngriji, senini, de dubla (multipla) noastră moştenire.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată este Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.