EDITORIALE ȘI OPINII

Prin toamnă, un medic a tras un semnal de alarmă. A scris un text, cam ca o scrisoare deschisă, şi a anunţat ţara (prin presă) că el nu îşi mai poate face onorabil meseria în spitalul unde lucrează. A povestit lucruri banale pentru oricare cetăţean român, cu excepţia autorităţilor.

Majoritatea covîrşitoare a birocraţiilor Comisiei Europene duce lipsa unei experienţe legate de domeniul lor de activitate; mediul lor de lucru este proiectat într-un mod eronat şi nu le poate oferi nici stimulente, nici mecanisme eficiente pentru a obţine o asemenea experienţă.

Am petrecut ore şi nopţi întregi prin foişoare de beton, în frig şi în umezeală, păzind, chipurile, o unitate militară a regimului comunist. De fiecare dată cînd am stat de pază împotriva unor duşmani incerţi, am avut alături de mine o puşcă despre care, atunci, nu eram conştient cît e de celebră.

Am (re)văzut – nu de mult – un episod din Curb your Enthusiasm/Mai uşor cu entuziasmul (traducerea oficială, românească: Larry David, inamicul public numărul 1), al infatigabilului Larry David, şi m-a distrat teribil o scenă derulată între protagonist şi o amică de-a sa din lumea hollywoodiană.

Trebuie să mărturisesc, de la început, că nu am găsit nici o explicaţie etimologică mulţumitoare pentru piţipoancă. În momentul de faţă, piţipoancă are extrem de multe atestări, cu un sens depreciativ nu atît moral, cît social, încadrat într-o tipologie a prostului gust, a inadecvării, a atitudinii provocatoare etc.

La 1 martie 1835, Ianache Kogălniceanu îl tocmeşte grădinar pe Gheorghe Bude, bun prilej de a întocmi un contract, dar şi de a-i preda grădina cu „oalile ce s-au găsit în florărie“. Grădinarul Gheorghe Bude primeşte, odată cu florăria, şi grija tuturor „grădinilor“, fie că se află la via de la Copou sau la via de la Socola.

Lăsînd gluma la o parte, de la bun început, un tip radical ar putea spune pe şleau că, la noi, violenţa domestică e o componentă culturală a lumii în care vieţuim. Ea ne-a însoţit, cu o fidelitate nemaivăzută, din zorii descălecării pe aceste meleaguri, ne-a stat alături în vremuri de restrişte.

Tradiţia acestui Maidan vine de la cel precedent, care, în 2004, a împiedicat ajungerea la putere a lui Viktor Ianucovici. E ceea ce în afara Ucrainei se numeşte, mai degrabă, Revoluţia Oranj. Acela a fost însă mult mai paşnic.

Piaţa Matache şi-o reveni. Şosea, ceartă, blocaj, bravo, Nicuşor Dan, huo, Oprescu. Sau invers. Piaţa Matache revine în lumină. Iată povestea unei funii de usturoi, adusă tocmai de la Vadu Lat. 7 lei bucata în Matache. Vinde şi cu 5. Mioara Iancu a venit cu 50 şi ceva de funii. 15 dus, 15 întors, 30 de lei trenul.

Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate.

Ştim cu toţii că populaţia României este în scădere şi am văzut cu toţii, în media sau la faţa locului, implozia unor foste oraşe industriale din timpul comunismului. Nu mi-am imaginat însă vreodată că 161 de oraşe din cele 263 ale ţării şi-au pierdut peste 20% din populaţia lor, în anii tranziţiei.

Am mai scris despre casa asta de două ori. Acum este a treia şi ultima dată, fiindcă mîine nu va mai exista. S-a încheiat viaţa ei, începută în 1885. Ca şi la casa Ghika din str. Christian Tell, soluţia găsită pentru a strecura marea afacere este de a cocoşa vechea casă sub un bloc. Avem criminali printre noi!

Kitschul este peste tot, ne însoţeşte în viaţă, ne arată precaritatea educaţiei; abandonul obiectivelor didactice din planul de lecţii al domnilor profesori de desen – aş zice. Exemplele prin fostul oraş liber-crăiesc al Timişoarei sînt nenumărate şi ne vom nemuri cu ele ca imagine a veacului acestuia pentru cele ce vor veni.

Un sondaj Gallup, realizat la nivel european şi ale cărui rezultate au fost publicate săptămîna trecută, arată că încrederea românilor în leadership-ul Uniunii Europene a crescut cu 7% în 2013, în comparaţie cu 2012. Circa 46% dintre români au totală încredere în leadership-ul Uniunii Europene.

Andreea Pora este un om onest, curat şi curajos. Unora le pare excesivă, ştiu. Mie nu. Cred că excesul este reacţia firească a Binelui cînd Răul cu care se confruntă este, la rîndu-i, excesiv. Dar nu excesul Andreei enervează, de fapt. Ci trăsăturile ei sus-enunţate: onestitate, curăţenie, curaj.

Am aflat, recent, povestea lui Zoltan „Zoli“ Kelemen. Este patinator artistic, singurul sportiv al acestei discipline cu care România se va prezenta la Olimpiada de la Soci. Mai are doi fraţi, este orfan de tată, a crescut în Miercurea Ciuc.

Un drum neaşteptat. Aeroportul din Frankfurt, noaptea. Ploaie. Pilotul Taromului a aterizat, vorba cuiva, ca un şerveţel. N-au fost aplauze, nu e ca-n rata de Milano, cu „trăiască dom’ pilot“. Panouri indicatoare albastre, electronice sînt peste tot. Nu te poţi rătăci nici dacă eşti român sau bulgar

Mulţi dintre compatrioţii noştri trăiesc cu senzaţia că, în epoca (post)modernă, au preluat de la americani un obicei revoluţionar. Acela de a-şi spune pe numele mic – fără prea multe complexe şi pregătiri psihologice –, anulînd barierele şi prejudecăţile socio-culturale – spun ei – care tind să ne transforme în indivizi ultraformali şi, prin determinare, uşor alienaţi.

Refacerea unor termeni depreciativi masculini din formele feminine de bază nu e prea frecventă în română. Desemnările din foarte lunga serie popular-argotică specializată pentru insultarea femeilor – başoaldă, fleoarţă, fleorţotină, mastroacă, paceaură, farfuză etc. – nu şi-au format şi cîte un masculin.

"Misia femei în societate este mare şi grea; femeea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumei; ea ajungînd soaţă, începe a contribui la luminarea, la civilisaţiea şi la fericirea neamului omenesc.“ Fraza se regăşte în Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete.

Un avion de mici dimensiuni a încercat o aterizare forţată şi, în cele din urmă, a căzut în Munţii Apuseni. O poveste foarte tristă, care a ridicat, din nou, o întrebare. Sau chiar două. Cît sîntem de pregătiţi pentru o astfel de problemă? Şi, în general, cît sîntem de pregătiţi pentru… orice?

Asta este întrebarea cea mai importantă, rămasă de pe urma vizitei Victoriei Nuland, care a făcut atîtea valuri săptămînile trecute. Observ o atmosferă de descurajare. Conform acestei naraţiuni, spiritul public este pervertit de televiziunile controlate politic, voturile sînt cumpărate, deci nu există nici un fel de şansă.

Interesele economice pot face ca noul dialog dintre Iran şi SUA să se menţină nu numai în 2014. Iranul este imprevizibil, dar conducerea de acum nu are ca alternativă decît să negocieze cu adevărat cu Occidentul – anticipează profesorul Abdulaziz Sachedina.

A apărut de curînd o carte-album care ar trebui să tulbure toată suflarea bucureşteană şi naţională. E vorba despre o amplă colecţie de fotografii realizate clandestin, pe la mijlocul anilor ’80, de un tînăr student al facultăţii de Istoria şi Teoria Artei.

Scoateţi o foaie de hîrtie şi treceţi cinci persoane din elita românească actuală, indiferent din ce domeniu. Cam aşa suna „extemporalul“ pe care m-am amuzat să-l dau la ultimele cursuri, unor studenţi din ani diferiţi. S-au strîns, astfel, aproape 200 de răspunsuri, pe care le-am analizat.

Am auzit astă-seară toaca de la Plumbuita. Mă apropiam, dar nu vedeam încă turnul clopotniţei printre copaci. Cîte mănăstiri au mai rămas în Bucureşti? Au fost dărîmate sau sînt acum biserici de mir; nici Mărcuţa, nici Pantelimon, nici Văcăreşti, iar Cernica şi Ciorogîrla sînt afară din oraş, oricît s-ar fi întins el.

Evident că nu puteam începe anul fără o mică isterie. Mai ales că 2014 a debutat nu doar cu deschiderea pieţei muncii pentru români şi bulgari, ci şi cu liberalizarea vînzării terenurilor agricole către cetăţenii din Uniunea Europeană.

La acest început de an, mă urmăreşte o vorbă a lui C.S. Lewis: „Schimbarea nu e niciodată completă; schimbarea nu se termină niciodată.“ 2014 găseşte România obosită, vulnerabilă, slăbită de schimbări care nu au schimbat nimic, deprimată de aşteptarea fără sfîrşit a schimbării care schimbă pînă la capăt.

Nici nu au apărut bine cele două articole în care îmi povesteam impresiile despre Beirut şi oamenii lui, că am şi primit o solicitare de la un coleg de breaslă: să îmi dau cu părerea despre Orientul Mijlociu, într-un articol de analiză.

Memoricid este un neologism francez care se referă la negarea, uitarea sau ştergerea trecutului unui popor. După ce am asistat la dezbaterile dedicate jubileului Memorialului Sighet la Casa Europei din Paris, aş mai adăuga o nuanţă: indiferenţa faţă de trecutul (dureros) e tot memoricid.

Într-o iarnă, cam pe vremea asta, pe la mijlocul anilor ’90, am pornit la drum, cinci oameni într-o Dacie 1310. Plănuisem o mică excursie de cîteva zile, în Retezat şi nu numai. Pe autostrada spre Piteşti se aşternuse un strat subţire de zăpadă, sub care părea să fie şi ceva gheaţă.

Printr-un concurs de împrejurări, m-am pomenit „mesmerizat“ în faţa televizorului, la unul dintre numeroasele noastre talk-show-uri „mondene“ – Acces direct. În platou fuseseră aduşi un italian (după aparenţe) psihopat şi o „modelă“ autohtonă, cu numele emblematic „Pamela de România“.

Traducătorii cu experienţă se feresc de confuzia dintre denumirile botanice asparagus şi sparanghel: o capcană în care cad, totuşi, destul de mulţi vorbitori. Internetul e plin de reţete culinare involuntar comice şi de-a dreptul periculoase: „paste cu asparagus“; „asparagus cu usturoi pe grătar“ etc.

Am scris pe pagina mea de Facebook următorul post: „Aveţi presa pe care o meritaţi şi o plătiţi! Ţara în care Dilema veche are tiraj cît Playboy + FHM la un loc. Scriu la raportul meu anual despre starea presei pentru Centrul de Jurnalism Independent.

Noi şi noi succese, sau noi şi noi eşecuri? Optez pentru „la même Jeannette…“ A face noduri suplimentare pe aceeaşi sfoară nu înseamnă a veni cu noutăţi. Nu prevăd schimbări esenţiale pe scena noastră publică.

De 1 Decembrie, românii se bucură că sînt români. Şi, cînd se bucură, românii mănîncă şi beau. După acest criteriu, se pare că anul acesta (scuzaţi, anul trecut...) chiar a existat un reviriment de patriotism, marcat de dispariţia conservelor de fasole din galantare.

De la o vreme, istoria Bucureştilor a devenit un subiect care şi-a format publicul. Numărul de cărţi care-i sînt închinate creşte, au umplut deja un raft de bibliotecă. Pe măsură ce fizionomia oraşului se transformă, o nouă generaţie a căpătat interes pentru un trecut care nu mai este accesibil decît prin fotografii vechi, prin amintirile unor supravieţuitori sau prin documente adunate de exploratorii arhivelor.

Există o practică a agenţiilor de presă serioase: la sfîrşitul unei ştiri este relatat contextul. De exemplu, după un atentat dintr-o ţară îndepărtată, se arată că regretabilul incident este o fărîmă dintr-o serie de conflicte cu rădăcini vechi de sute de ani, cu perioade de linişte, intervenţii externe, trădări, mize economice.

După ce presa tabloidă britanică a anunţat timp de aproape un an de zile o invazie româno-bulgară pentru prima zi a anului, subiectul a luat o turnură aparent comică. Invadatorii nu au pus piciorul pe Insulă; în schimb, reporterii şi-au concentrat atenţia asupra unei singure persoane: românul Victor Spirescu.

În pline sărbători, cînd fiecare caută liniştea după cum se pricepe, Internetul trepidează. E o convocare! La miting! În stradă! Uniţi, mă întreb, ce-o mai fi de salvat de data asta? Mă dumiresc repede: să ieşim la o manifestaţie împotriva finanţării Bisericii Ortodoxe Române de la stat.

Aşadar, am ajuns în Beirut ştiind cam ce ştie orice român de condiţie medie despre Liban. Adică: un lung război civil, interesele Siriei şi ale Israelului, implicarea întregii lumi arabe în disputa şiiţilor şi sunniţilor pe teritoriu libanez, surprinzătoarea varietate de secte eretice (musulmane şi creştine) prezente în ţară.

În vara anului 1987, undeva pe Calea Victoriei, în faţa unei clădiri (poate să fi fost a Bibliotecii Central Universitare, nu-mi mai aduc aminte foarte bine) era destulă lume adunată. Pe stradă, cu motorul pornit, aştepta o impresionantă limuzină Ceaika.

La un moment dat, referindu-se la tragedia rutieră din Muntenegru, ministrul Mircea Duşa folosea următoarea construcţie lexicală: „trupurile neînsufleţite ale celor decedaţi“. Un predecesor de-al său se remarcase şi el cu diverse „perle“ demne de lucrările la limba română din bac-ul autohton.

Verbul a încarcera a apărut în română ca împrumut cult, modern, dublîndu-l pe mai vechiul a întemniţa şi precizînd ceea ce putea rămîne ambiguu prin folosirea lui a închide. Încarcerarea se poate referi sau la întemniţare în genere, sau la închiderea într-o „încăpere mică şi întunecoasă“ etc.

Vor fi cele europarlamentare. Ştiu că pot să par subiectiv, dat fiind că lucrez în domeniu, dar aveţi puţintică răbdare. Alegerile acestea europarlamentare vor fi altfel decît pînă acum. Adevărul e că nu ştim exact cum vor fi, dar că vor fi altfel ştim.

Din păcate, în România de azi, nu prea ai cum să ajungi, ca editorialist, în pană de subiecte. „Meandrele concretului“ vin asupra ta năvalnic, din toate părţile, în întruchipări imprevizibile, pendulînd între scandalos, jalnic şi comedie ieftină.