Piţipoancă şi papiţoi

Trebuie să mărturisesc, de la început, că nu am găsit nici o explicaţie etimologică mulţumitoare pentru piţipoancă – un cuvînt extrem de folosit în ultima vreme în româna colocvial-argotică. Cel mai probabil, piţipoancă e ceea ce se numeşte în genere „formaţie expresivă“, cuvînt rezultat din contaminarea altor termeni şi din combinarea unor fragmente sonore cu semnificaţie peiorativă. Piţipoancă e cuprins în Dicţionarul limbii române (DLR – dicţionar al Academiei, tomul VIII, Litera P, partea a II-a, fasciculă apărută în 1974), pe baza unei comunicări orale, cu explicaţia „(familiar) fetişcană uşuratică“. Pe urmele dicţionarului-tezaur, a fost înregistrat şi în alte dicţionare generale din ultimii ani (Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat, Micul dicţionar academic), nu şi în DEX. În momentul de faţă, piţipoancă are extrem de multe atestări, cu un sens depreciativ nu atît moral, cît social, încadrat într-o tipologie a prostului gust, a inadecvării, a arivismului ostentativ, a atitudinii provocatoare etc.: „se îmbracă fistichiu ca o piţipoancă de mall“ (jupanu.ro); „Ai aere de piţipoancă? – Teste personalitate online pentru studenţi“ (studentie.ro); „Pozele tip «piţipoancă», cel mai hot trend la Hollywood!“ (agentia depresamondena.com), „Uite-o pe cea mai tare piţipoancă din America!“ (kanald.ro). Termenul apare adesea în pereche cu cocalar, dar e mult mai frecvent folosit. În jurnalismul umoristic se propun tipologii, se stabilesc specii şi subspecii – piţipoanca de mall, piţipoanca de profil, piţipoanca de la ţară. Se răspîndeşte tot mai mult şi forma abreviată piţi: „unicul motiv pentru care o piţi a devenit faimoasă pe Internet“ (realitatea.net).

Prima parte a cuvîntului aminteşte de piţigoi, termen comun tot cu origine necunoscută, dar foarte probabil onomatopeic, imitînd sunetele scoase de pasăre. Piţigoi are mai multe sensuri figurate, cuprinse în DLR: „epitet (depreciativ) pentru un om slab şi deşirat sau mic de statură“, „epitet dat unui om sprinten, guraliv, flecar, palavragiu“; „copil“. Unele trăsături sînt metaforice, legate de atribute ale păsării. Iar secvenţa iniţială piţi- evocă, prin simbolism fonetic sau prin asocieri lexicale, puţinătatea (de vîrstă sau dimensiuni), subţirimea (corpului sau a vocii), lipsa de importanţă etc. O sursă contemporană explică termenul prin lanţ de sinonime – „fraier, stupiduţ inofensiv, papagal, husen“ (123urban.ro), pe care utilizările insultătoare din spaţiul public românesc par să le confirme: „e piţigoi, nu ştie că dintr-un euro trebuie să păstreze doar cîţiva cenţi“ (romania libera.ro).

Piţigoi are destule corespondente feminine, familiare şi populare: piţigoaică, piţilingă, piţigaie, piţiguşă etc. E posibil ca pornind de la ele să se fi ajuns, prin variaţii şi contaminări tipice oralităţii, la piţipoancă. Oricum, şi partea finală a cuvîntului piţipoancă are conotaţii negative. În Dicţionarul invers (1957), apar forme (unele învechite sau regionale) ca fleoancă, morhoancă, cicioancă, pucioancă, fătăloancă, cheloancă, moancă, spoancă, mazdroancă, ghibiroancă, văduvoancă, farmazoancă, fleoştoancă, hodoroancă, potoroancă, boşoancă, moşoancă – a căror simplă enumerare are efecte comice.

Desigur, pot fi şi alte elemente demne de luat în considerare pentru o explicaţie a originii cuvîntului: într-un articol din Limba română, 11-12, 1993, cercetătorul Dan Bugeanu îşi propunea să explice legătura dintre termenii papiţoi, papiţă şi pipiţă. Şi papiţoi e destul de recent (atestat de prin anii ’80) şi necuprins în dicţionarele curente. Pe baza unor citate din literatura contemporană, autorul articolului îi atribuia sensul „bărbat afemeiat“, recunoscînd însă că era contrazis de alţi vorbitori, pentru care papiţoi însemna „tînăr cu preocupări neserioase, uşuratic, frivol, cu pretenţii de eleganţă, care se îmbracă fistichiu“. Această ultimă explicaţie, care mi se pare cea mai apropiată de uzul curent, e confirmată şi de Dicţionarul de argou al lui G. Volceanov (2007), în care este propusă definiţia „om uşuratic, cu pretenţii de eleganţă vestimentară şi bune maniere“. În spaţiul Internetului circulă însă şi unele atestări şi definiţii care îi atribuie cuvîntului un sens nonmetaforic şi nondepreciativ – „jucărie de pluş“ („Aveţi colecţie de papiţoi de pluş?“, tpu.ro); ar putea fi vorba de o formă omonimă, din limbajul copiilor. Folosirile figurate actuale par să ilustreze fie sensul „bărbat efeminat, excesiv preocupat de aspectul fizic“ („îmbrăcat într-unul dintre costumele sale de papiţoi“, alinavasiliu.ro), fie pe acela de „păpuşă“-„marionetă“ („viceprimarii sînt puşi pe post de papiţoi“, botosaninews.ro).

Papiţoi provine, probabil, din substantivul feminin papiţă, explicat de Dan Bugeanu ca fiind format de la papină (termen popular învechit, cu sensul „femeie desfrînată“, în DLR). Din papiţă ar proveni şi mult mai cunoscutul pipiţă, atestat acum cîteva decenii: „Este o scenă unde Yves Montand se află într-o cameră de hotel de lux pe Coasta de Azur, noaptea, cu o graţioasă pipiţă“ (D.I. Suchianu, Cinematograful, acest necunoscut, 1973). Piţipoancă şi-ar putea avea originea în derivate ad-hoc, de tipul papiţoancă sau pipiţoancă, prin joc de cuvinte sau prin simplă inversare a silabelor (metateză).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).