Bine că nu e premiant
Scrisoarea cititoarei noastre Izabela Cotelin („Copilul meu nu-i premiant“), publicată în numărul trecut, a fost cel mai citit text de pe dilemaveche.ro (cu peste 50.000 de vizualizări) şi a stîrnit numeroase ecouri. Publicăm aici unul dintre comentarii. (N. red.)
În primul rînd, faptul că părinţii au fost sau nu olimpici e complet irelevant. Eu personal am ajuns la o olimpiadă internaţională, în timp ce soră-mea, născută şi crescută de aceiaşi părinţi, s-a chinuit să ia bacul. Şi am învăţat la aceleaşi şcoli, cu aproape aceiaşi profesori. Deci, şi ereditatea asta este relativă. Aşadar, prima concluzie: deşi tu, ca părinte, eşti deştept, trebuie să accepţi şi posibilitatea ca urmaşii să nu se ridice la acelaşi nivel. E dureros, dar adevărat.
În al doilea rînd, acceptînd posibilitatea ca învăţătoarea fiicei dvs. să nu fi fost o „şpăgară“ nenorocită, care cerea cadouri în schimbul calificativelor FB, este posibil ca, de fapt, copilul să nu fi fost atît de bine pregătit. Sau, pur şi simplu, să nu îi fi plăcut anumite materii. Totuşi, din experienţa altora şi din vizionarea unor cataloage aproximativ recente, am constatat că e al naibii de greu să iei Bine sau Insuficient sau mai ştiu eu ce alte notaţii de-astea. La şcoala generală se mai schimbă treaba. Cum apar notele, cum sare toată lumea cu gura pe profesori că îi traumatizează pe copii, că ei, mititeii, au avut numai FB în primară şi acuma împuşcă, vezi Doamne, şi cîte un 5 (pe care, cum altfel, nu îl meritau).
Şi apoi, apare şi treaba asta cu „spiritul“, cu „imaginaţia“, cu „liberul arbitru“ şi toate celelalte. Am terminat de curînd şcoala, am avut şi profesori comunişti, în sensul cel mai pur al cuvîntului, şi profesori geniali, şi profesori mediocri sau mai rău. Adică am terminat acelaşi tip de şcoală pe care o frecventează acum copiii dvs. Am învăţat, m-am distrat cît cuprinde, am avut timp şi pentru lecturile personale şi-am fost, mulţi ani la rînd, premiantă. Şi, culmea, am „supravieţuit“ atît de frumos, m-am format – zic eu – destul de bine şi, cu siguranţă, ştiu să gîndesc şi să fac alegerile corecte. Fireşte, în afară de mine şi de alţi cîţiva colegi, au existat şi nenumăraţi alţii care, chipurile, au fost „învinşi de sistem“. Dar aceştia, pe cuvînt de cercetaş, nu de sistem au fost nenorociţi, ci de familiile lor cu un orizont îngust sau de lipsurile financiare sau de cele intelectuale. Aşa că, zic eu, să nu mai dăm atîta vina pe sistem, pe profesori, pe mai ştiu eu cine, şi să ne mai uităm şi la noi în ogradă. S-ar putea să nu merităm să fim premianţi şi să nu ne placă şcoala pentru că nu sîntem făcuţi pentru asta. Nu trebuie să devenim cu toţii intelectuali.
P.S. Sper că acel comentariu din final legat de fiul dvs., care încă de la clasa 0 a învăţat să copieze, este ironic, refuz să cred că există părinţi cu şcoală care consideră că a copia ceva „cu talent“, în loc să îţi pui mintea la contribuţie, este o soluţie. Mai ales cînd visul acestor părinţi este să îşi vadă copiii gîndind liber.
Foto: L. Muntean
