Infailibilitatea politicului

La un moment dat, referindu-se la tragedia rutieră din Muntenegru, ministrul Mircea Duşa folosea următoarea construcţie lexicală, care va rămîne probabil antologică: „trupurile neînsufleţite ale celor decedaţi“. Un predecesor de-al său se remarcase şi el cu diverse „perle“ demne de lucrările la limba română din bac-ul autohton. Dintre ele am reţinut: „impetuos necesar“, „criminologen“ şi „vădit“ (în loc de „văduvit“). Nu erorile respective sînt spectaculoase, ci mentalitatea ascunsă în spatele lor. Am urmărit, acum cîţiva ani, un fragment dintr-un talk show în care era invitat ministrul de atunci al Educaţiei, domnul Daniel Funeriu. Moderatorii au adus repede vorba despre stîlcirea limbii române, de către importantul personaj, în diverse discursuri oficiale. S-a insistat mai ales pe o eroare lexicală a lui Funeriu: clasica formă a substantivului inexactităţi a devenit, în gura Domniei Sale, inexactitudini. Mi-am dorit, recunosc, în contextul amintit, să văd cum îşi face mea culpa, în direct, un înalt funcţionar al statului nostru. Stupoare! Nu numai că dl Funeriu nu a arătat – cîtuşi de puţin – umbra vreunei culpabilităţi pentru greşelile de limbă comise, dar, în plus, într-o manieră complet neaşteptată şi absolut nonşalantă, a scos (ca la comandă – se aştepta, carevasăzică, să se ajungă la delicatul subiect!) mai multe dicţionare pe masă. Învîrtindu-le iute, în stil „alba-neagra“, a spus, la modul generic, surîzînd destins, că există numeroşi oameni care „nu ştiu despre ce vorbesc“.

Întrucît, repet, situaţia în discuţie codifică o atitudine de ansamblu a politichiei româneşti (dintotdeauna), aş insista puţin pe această „deturnare“ a discuţiei, simptomatică pentru aproape toţi politicienii. Aş fi vrut să rezum aici argumentele ministrului în favoarea cuvîntului „inexactitudini“ (bănuiam că pledoaria sa va viza, în ultimă instanţă, invocarea unor cauze justificatoare pentru strania construcţie lexicală), însă, vă zic drept, nu am cum. E vorba despre o „misiune imposibilă“, întrucît vorbăria dlui Funeriu nu avea nici cap, nici coadă, dezvăluind o „inexactitudine“ mai găunoasă decît buclucaşa eroare de limbă în sine. Pur şi simplu, protagonistul trăncănea, fără pauze de respiraţie, întocmai ca un elev prins cu lecţia neînvăţată, dar dibaci altfel în ceea ce noi numeam, în liceu, „barbologie“. Tehnica a avut efect. După cîteva – slăbuţe – aluzii răutăcioase, moderatorii nu au mai insistat, considerînd, pesemne, cazul clasat, precum atîtea altele, mult mai grave, din România. S-au/ne-am împăcat cu gîndul că orice boacănă a unui oficial rămîne, pînă la urmă, scuzabilă, avînd explicaţiile sale adînci, foarte logice, totuşi nu la îndemîna multitudinii ignare (cu care, să recunoaştem deschis, nici nu prea merită discutat).

Episodul în chestiune m-a surprins enorm, avînd în vedere faptul că el avea o rezolvare de o strigătoare la cer banalitate. Nu văd care ar fi marea problemă ca, într-un discurs liber, sub presiunea diverselor munci de peste zi, să-ţi iasă un porumbel din gură şi să spui „inexactitudini“ în loc de „inexactităţi“ (mă rog, admit, parcă la „criminologen“ şi „trupurile neînsufleţite ale celor decedaţi“ nu prea merg circumstanţele atenuante ale oboselii!). Nu s-a prăbuşit lumea, nu a venit Apocalipsa. Revii, eventual cu un zîmbet galant, îţi arunci (ţie însuţi) două-trei ironii şfichiuitoare, dai vina, simpatic, pe viaţa strînsă cu menghina pe care o duci ca „ministru al marilor reforme“ şi, finalmente, corectezi greşeala. Aşa ar face, vreau să cred, un om normal. În vorbitul public (şi chiar în scrisul pe fugă), anumite erori sînt inerente, apărînd şi la case foarte mari. Personaje ale vieţii culturale şi ştiinţifice le „comit“ uneori, ca efect secundar al actului oratoricesc (prin excelenţă, solicitant psihic şi de aceea imprevizibil). Antidotul îl constituie prezenţa de spirit a vorbitorului şi umorul lui înnăscut. Prin inteligenţa retorului, o astfel de greşeală se poate transforma într-o armă de cucerire a auditorului. Iată, ar putea declama el, sînt şi eu doar un om, chiar dacă o fac pe deşteptul în faţa voastră. Acceptaţi-mă, iubiţi-mă aşa cum m-a făcut mama – nerupt din soare, cu siguranţă.

Drama se află însă în altă parte. Cred că, în clasa noastră politică (indiferent de zona ideologică), s-a aciuat o boală grea. Aceea de a avea, oricînd şi în orice condiţii, dreptate. Zoon politikon de România nu greşeşte niciodată. Aceasta este prima lecţie pe care o învaţă fiece component al „clasei superpuse“. Dacă greşeşti, devii vulnerabil, iar vulnerabilitatea, în politica băştinaşă, are rolul clasicului călcîi al lui Ahile. Umanitatea elementară (cu nuanţele şi inconsecvenţele ei inevitabile) nu are nici un sens pentru asemenea ipochimeni. „Dreptatea“ lor trebuie să triumfe, chiar în deriziunea şi dispreţul general. În anii interbelici, Călinescu a scris un text remarcabil – la care m-am referit şi altădată –, unde îl descrie pe veleitarul literar, convins pînă la fanatism, alături de membrii familiei lui, de valoarea transcendentală a „operei“ sale din sertar. În acea „operă“ însă, totul e hilar, iar cuvintele sînt mutilate. La „furculiţă“, de exemplu, se zice „fuliţă“. Dacă îl vei corecta pe veleitar, fie şi cu gentileţe, observă Călinescu, se va înfuria teribil şi-ţi va băga în ochi furculiţa, strigînd: „Asta-i fuliţă! Asta-i fuliţă!“ Nu ştiu de ce dl Funeriu mi-a lăsat impresia că, alături de colegii dumnealui, ne-ar arunca în cap oricînd cu dicţionarele, ţipînd patetic: „Se spune inexactitudini! Se spune inexactitudini!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.