Piţiponc şi paţachin
Refacerea unor termeni depreciativi masculini din formele feminine de bază nu e prea frecventă în română. Desemnările din foarte lunga serie popular-argotică specializată pentru insultarea femeilor – başoaldă, fleoarţă, fleorţotină, mastroacă, paceaură, farfuză etc. – nu şi-au format şi cîte un masculin. Desigur, doar cele netransparente, bazate pe simbolism fonetic (asocierea voit lipsită de eufonie a unor sunete care evocă emoţii negative) ar fi putut avea un corespondent masculin, prin eliminarea terminaţiei feminine (derivare regresivă). Multe alte cuvinte din serie nu s-ar fi putut masculiniza prea uşor – pentru că se bazează pe o metaforă încă transparentă (boarfă, ştoarfă, otreapă etc.). S-a observat deja că existenţa în limbajul popular a unui număr foarte mare de termeni peiorativi feminini cu aplicaţie generală, nespecializată, reflectă anumite atitudini sociale şi mentalităţi tradiţionale. Insultele feminine nu vizează un aspect fizic, moral sau intelectual bine precizat, astfel că se pot aplica nediferenţiat femeii care e considerată „uşoară“, vulgară, proastă, urîtă, leneşă, neimportantă etc. Termenii masculini depreciativi sînt în genere mai clar specializaţi; între ei, o categorie bine delimitată presupune ca defect major efeminarea. E de aşteptat ca tocmai masculinele formate de la feminine să capete acest adaos negativ.
E, în parte, cazul recentelor inovaţii paţachin şi piţiponc, în a căror utilizare se poate observa o componentă socială şi una „de gen“: deprecierea se raportează la un standard social şi de comportament, dar e agravată prin derivarea dintr-un feminin. Noii termeni păstrează destul de bine memoria istoriei derivative: paţachinul e un bărbat needucat, cu manifestări de prost-gust, dependent de aprecierea socială a grupului (aproximativ sinonim cu cocalar) – dar e şi „asemenea unei femei“: „e un paţachin cu multe fiţe“ (rimel.ro); „Nu ştiu cîţi bani a încasat N. ca să apară înveşmîntat ca un paţachin“ (prosport.ro). Forma paţachin nu e un accident, dar nici o noutate care să frapeze prin frecvenţă; poate şi pentru că termenul de bază, paţachină, e mai învechit şi cu expresivitatea destul de tocită. În schimb, piţiponc beneficiază în mod clar de statutul de „cuvînt la modă“ al lui piţipoancă. Îl întîlnim destul de des, chiar în contexte jurnalistice, reliefat grafic sau prin asocieri contrastante: „Imagine uluitoare! Adrian M., poză de «piţiponc» pe twitter“ (realitatea.net); „Bărbatul PIŢIPONC!“ (eva.ro); „Un piţiponc la volan sau Lecţii de bună-purtare în trafic“ (jurnalul.ro); „Eşti un piţiponc efemer“, i-a transmis ziarista lui Sergiu. (libertatea.ro)
Paţachină e un cuvînt mai vechi, cuprins de mai multă vreme în dicţionare (în DEX, are definiţia „epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri uşoare“). Chiar dacă etimologia cuvîntului nu este absolut sigură, epitetul depreciativ are aceeaşi formă cu denumirea unor plante („numele mai multor specii de arbuşti sălbatici care cresc prin tufişuri şi păduri şi care au fructe în formă de boabe roşii sau negre“, DLR); astfel, paţachină (căruia i s-au înregistrat şi variantele pasachină, basachină, baţachină şi care a fost pus în legătură cu termenul sud-slav pasjakovina) e sinonim cu verigar, cruşin, roibă. Din rădăcina de roibă se producea o vopsea roşie; în DLR, paţachină are şi sensul (rar) „cerneală roşie“. Se poate imagina o legătură metaforică şi metonimică între plantă şi femeia gătită excesiv, strident; în posibila trecere de la un sens propriu (nume de plantă) la unul figurat (ipostază negativă a femeii) vor fi contat unele detalii fizice, dar decisiv a fost simbolismul fonetic: sonoritatea strident comică a grupurilor de sunete repetate, asemănarea formală cu alţi termeni depreciativi. Paţachină a fost atestat din secolul al XIX-lea, cu ambele sensuri (nume de plantă şi termen insultător); în 2006, site-ul 123urban.ro îi atribuia un sens „modern“, mai puţin grav: „persoană foarte enervantă, fandosită, cochetă“. Dicţionarele arată că exista deja o variantă masculină paţachin („vişin sălbatic“), pe care desigur că nu o cunosc cei care refac acum un masculin injurios.
Piţipoancă, cu abrevierea piţi şi cu recentul masculin e şi mai nelămurită din punct de vedere etimologic şi merită să ne oprim altă dată, mai pe larg, asupra ei.
Oricum, tendinţa de formare a unor feminine de la numele de funcţii şi profesii (ministră) şi cea de formare a unor masculine de la insultele specifice femeilor (piţiponc) demonstrează, dacă nu schimbări de mentalitate, măcar încîntătoare posibilităţi creatoare ale morfologiei româneşti.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
