Asparagus la grătar
Traducătorii cu experienţă se feresc de confuzia dintre denumirile botanice asparagus şi sparanghel: o capcană în care cad, totuşi, destul de mulţi vorbitori, din ignoranţă sau din lipsa curiozităţii şi a obişnuinţei de a consulta dicţionarele. Internetul e plin de reţete culinare involuntar comice şi de-a dreptul periculoase: „paste cu asparagus“ (clickpoftabuna.ro); „asparagus cu usturoi pe grătar“ (gustos.ro), „somon la cuptor cu asparagus, spanac tînăr şi varză roşie“ (cosmopolitan.ro) etc. Unii dintre cei care preiau fără ezitări termenul curent din engleză (asparagus) chiar cred că e vorba de o noutate, în care se impune ca numele să fie împrumutat odată cu obiectul („Am ales şi o reţetă ce conţine asparagus, o plantă ceva mai nou introdusă pe la noi, dar care se găseşte prin supermarketuri“, retetesanatoasedelicioase.blogspot.com, 27.01.2011). Alţii consideră că în română ar exista o sinonimie perfectă între cele două cuvinte, sparanghel fiind „altă denumire“ pentru asparagus.
Sparanghelul (cu denumirea ştiinţifică Asparagus officinalis) e prezent în toate lucrările de terminologie botanică de la noi, din ultimele două secole; planta comestibilă are şi denumiri populare, între care mai răspîndită pare a fi umbra-iepurelui (există însă şi umbra-cucului, coasta-dracului etc.). În Dicţionarul limbii române (DLR), primele atestări ale cuvîntului provin din manuscrise din secolul al XVIII-lea: din prima carte de bucate păstrată (Carte întru care să scriu mîncările de peaşte i raci, stridii, melci, legumi, ierburi şi alte mîncări de sec şi de dulce dupre orînduiala lor) şi dintr-o versiune a Istoriei poamelor. În cartea de bucate, sparanghelul apare într-o reţetă de preparare a limbii de viţel: „Deci coace-o şi o pune în tingire, puindu-i unt proaspăt dramuri 48, zeamă de carne de ajuns, vîrfuri de sparanghel, ceapă tocată, agreş, şi o fiarbe, îngroşînd zeama pre urmă, cînd va fi aproape de fiert, cu gălbenări de ou.“ În Istoria poamelor, personajul Ceapă se adresează unei lungi liste de „ispravnici“, între care „doriţii mei sparanghi“ (M. Gaster, Crestomaţia, II). În presa românească din secolul al XIX-lea descoperim (graţie posibilităţii de căutare automată oferite de excelenta Dacoromanica/Biblioteca digitală a Bucureştilor) reclamele pentru „D. Staicovici – prima fabrică română de conserve fondată la anul 1874“ şi astfel aflăm, din Epoca (19 octombrie 1888), că „preţul cutiei de 1 kilo“ de sparanghel era de 4 lei, faţă de numai 1,50 lei cutia de „pătlăgele vinete tocate“ şi 2,50 lei – cea de „ţîri plachie“. În Moda din 10 aprilie 1910, se recomanda pentru Budinca de raci o garnitură de „mazăre verde sau vîrfuri de sparanghel“. Manualele agricole dădeau indicaţii detaliate de cultivare a sparanghelului (D. Alessiu, Cultura legumelor, 1911), iar Enciclopedia română a lui C. Diaconovici (Sibiu, 1898) scria negru pe alb: „Prin părţile noastre creşte Asparagus officinalis L., numit de popor Sparanghel, Sparangă, Umbra iepurelui, prin fînaţe, coline aride şi prin păduri. (...) A. officinalis L. se cultivă prin grădini pentru întrebuinţări culinare.“
Denumirea sparanghel provine în română direct din greacă (gr. sparánghi), asemenea altor termeni culinari (spanac, anghinare etc.). De fapt, dicţionarele înregistrează şi alte variante învechite (a circulat mai ales forma feminină sparangă), precum şi împrumuturi regionale din alte limbi: spargă, şpargă, şpargăl (din germ. Spargel, magh. spárga, cf. DLR).
În schimb, cuvîntul asparagus s-a fixat în română exclusiv ca nume al unei plante ornamentale, din aceeaşi familie, dar cu un aspect destul de diferit şi fără utilizări culinare („asparagusul din glastră“, M.H. Simionescu; „cîte un asparagus complet ofilit într-un ghiveci“, M. Cărtărescu). E frecvent ca o plantă ornamentală să-şi păstreze numele ştiinţific sau exotic sub care a fost pusă în vînzare. Dicţionarele noastre mai vechi nici nu înregistrau termenul, considerat probabil doar o denumire ştiinţifică sau comercială. De vreo jumătate de secol, şi asparagusul e prezent în dicţionarele generale, care îl identifică prin denumirea ştiinţifică Asparagus silvestris. Fără a mă aventura pe terenul botanicii, observ doar că aceasta apare extrem de rar în textele (unele foarte serioase) disponibile în Internet. Planta ornamentală bine cunoscută (în uzul curent din engleză asparagus fern – „asparagus-ferigă“, pe baza unei simple asemănări de formă) e numită în descrierile de specialitate (în funcţie de varietăţi) Asparagus setaceus, densiflorus, plumosus etc.
Oricum, sper că tradiţia bucătăriei şi a grădinăritului balcanic va rezista mimetismului comod şi ignorant, care n-a auzit de sparanghel sau de Istoria poamelor şi vede pretutindeni doar asparagus...
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
