Bătăi duioase şi pocniri preventive
Lăsînd gluma la o parte, de la bun început, un tip radical ar putea spune pe şleau că, la noi, violenţa domestică e o componentă culturală a lumii în care vieţuim. Ea ne-a însoţit, cu o fidelitate nemaivăzută, din zorii descălecării pe aceste meleaguri, ne-a stat alături în vremuri de restrişte şi ne-a ajutat să traversăm o istorie zbuciumată. Cînd spunem, admirativ şi încărcat de sensuri profunde, că „bătaia e ruptă din rai“, e ca şi cum am invoca experienţa şirurilor de bravi înaintaşi care glăsuiesc spre noi din genunile istoriei. La fel de bine cum tezaurul nostru de înţelepciune populară ne luminează paşii de-a lungul secolelor şi ne spune, pe un ton şăgalnic, făcîndu-ne cu ochiul, că femeia trebuie pocnită preventiv. „Ştie ea de ce.“ Pentru că, pornind dinspre dragul şi blajinul nostru Ardeal – dar iradiind egal prin toate mîndrele provincii istorice –, limba noastră, comoara în adîncuri înfundată, face o diferenţă netă între „om“ şi „femeie“.
Acesta e momentul în care intervine în discuţie cetăţeanul tipic şi contemporan de la noi – portretul robot neexcluzînd nici „omul de la talpa ţării“, dar nici unele minţi luminate, şcolite aprig pe aici şi pe aiurea. Cetăţeanul în cauză e gata întotdeauna să relativizeze orice, în funcţie de poziţia de putere pe care o are în cadrul unei discuţii. Dincolo de asta, mai face o glumiţă despre „cît sînt de proşti americanii“, mai aminteşte, hohotind de rîs, ce bine i-a prins lui cînd l-a pocnit ta-su, odată, de-a văzut stele verzi, după care atacă problema frontal: „Bun, hai, gluma-i glumă! Da’ slăbeşte-mă, domnule, un pic, cu povestea asta cu violenţa domestică! Astea sînt oengisme şi aere hipstereşti. Gata, sînt la modă feminismu’ şi toate tîmpeniile astea cu homosexualii şi lesbienele, hai s-o dăm acu’ toată ziua cu violenţa domestică! Adică, vezi Doamne, ce primitivi sîntem noi că-l mai pocnim p-ăla micu’ şi că nu vreau să-i văd p-ăia că se pupă-n faţa mea! Păi… idioţii ăia de americani, cu politicalcorectness-u’ lor, să mă mai slăbească un pic. Întîi să-şi rezolve cu negrii lor, care acu’ cîţiva ani n-aveau drept de vot, şi pe care i-au muncit pe plantaţii, şi dup-aia să vină la mine şi să-mi spună că sînt aşa şi pe dincolo. Întîi să-şi rezolve cu drogaţii şi tembelii lor, care pun mîna pe mitralieră şi împuşcă o şcoală-ntreagă. Adică, să nu vină la mine unu’ de-ăsta, să-mi spună că mă-nvaţă el cum e cu civilizaţia, că-l scuip între ochi!“
E un soi de asalt al Lumii, o ofensivă a prezentului care se prăvăleşte peste un fel de a fi. Într-un timp extrem de scurt, poţi să descoperi că lumea aurorală din care credeai că vii are şi părţile ei de întuneric, de beznă adîncă, asupra căreia, parcă, nu prea ţi-ai apleca privirea. Şi-atunci, în neliniştea asta, cel mai la îndemînă e să relativizezi totul sau să arunci povara pe alţi umeri. Din nou, foarte pe şleau, a-ţi pocni nevasta sau copilul face parte din fiinţa profundă a lumii, pe care n-o clintesc „trei rahaturi oengistice şi o modă de detracaţi care ies pe stradă, îşi înfig pene-n fund şi pleacă la defilare“. Lumea nu mai are nuanţe şi probleme extrem de diferite. Ea devine un vas cu un amestec extrem de condimentat, din care nu se mai poate mînca. Singura hrană posibilă sînt pesmeţii din trăistuţa moştenită.
Ei, şi cînd ajungem la „trăistuţa moştenită“, se naşte alt tip de discuţie. Se schimbă nivelul. Se schimbă altitudinea la care purtăm dialogul. Vorbele neaoşe sînt lăsate în urmă, din goana unui tren de mare viteză, aşternut la drum de un pilot cu şcoală de elită. El îţi va explica, binevoitor şi înţelegător, că toate astea trec. E la modă să batjocoreşti fondul din care vii, profunzimile astea care par un fleac. Dar privirea critică – „în felul ăsta!“ – asupra sinelui individual sau al comunităţii e chestie de moment, de entuziasm trecător, de influenţă ieftină a feluritelor stîngi ieşite la cucerit noi teritorii. Nu zdruncini un fel de a fi – un mod de a vedea lumea, o întemeiere care vine din adîncul timpului – pentru nişte zurgălăi agitaţi de o mediocritate academică, salivînd la ideea de a ocupa poziţii în elită. „Sigur, dragul meu, e frumos să vorbim despre contemporaneitatea care descoperă găuri în covrigi şi mersul pe jos. Dar să nu uităm că noi venim, aşa cum am putut, dintr-o lume profundă, a spiritului. Ei vin dintr-o cultură subţire, a protestului îngăduit. Evident că, punctual, pot arăta chestiuni care se susţin prin natura elementară a simţului comun. Dar dincolo de ele nu e nimic…“
La orice nivel s-ar purta discuţia, ea are toate şansele să cadă în… „Ştii ce?! Putem s-o lungim pînă dimineaţă, cu argumente de toate felurile. Sigur că violenţa, în sine, e ceva condamnabil. E absurd să susţii altceva. Sîntem oameni civilizaţi, nu trebuie să vină cineva să ne confirme asta. Dar, dacă e să ţi-o spun p-aia dreaptă, şi pe mine m-au mai luat ai mei la pocit, cînd eram mic. Îmi aduc aminte cum am luat una, la un moment dat, de-am văzut un curcubeu în faţa ochilor. Dar să ştii că mi-a prins bine! Foarte bine mi-a prins! M-a trezit la realitate.“
Există o întreagă hermeneutică a bătăii. De la „cafteala“ preventivă, trecînd prin palmele date „cu drag“, pînă la pedepsele „meritate“ şi „exemplare“, „castanele“ în vîrful capului sau blajinele „scatoalce“ după ceafă. Indiferent de unde ar veni, de la talpa ţării sau de la minţile luminate, indiferent cum ar fi definite şi asumate, toate astea sînt dovezi limpezi de primitivism şi de imbecilitate. Deseori, ele sînt răzbunări crunte, abătute tocmai asupra sinelui crescut în lumea aurorală a „trezitului la realitate“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
