Iarna la drum

Într-o iarnă, cam pe vremea asta, pe la mijlocul anilor ’90, am pornit la drum, cinci oameni într-o Dacie 1310. Plănuisem o mică excursie de cîteva zile, în Retezat şi nu numai. Pe autostrada spre Piteşti se aşternuse un strat subţire de zăpadă, sub care părea să fie şi ceva gheaţă. Era şi puţină ceaţă, condiţii cît se poate de grele, dar nu chiar imposibile pentru şofat. După cîţiva kilometri însă, motorul s-a oprit şi maşina a continuat să meargă, din inerţie. Şoferul ştia cam ce se petrecuse, îşi cunoştea marfa. Un furtunel care lega de motor rezervorul de benzină, plasat în spate, ieşise de la locul lui. Maşina nu se mai alimenta. Rezolvarea era relativ simplă: trebuia să te bagi pe sub automobil, prin partea din spate, şi să fixezi furtunul la loc. Am făcut-o, dar după alţi cîţiva kilometri, furtunul a ieşit din nou. Povestea s-a repetat de zeci de ori. Din cauza gropilor şi a faptului că eram trei pe bancheta din spate, furtunul era presat de caroserie şi tot ieşea. Dar învăţasem mişcarea. Deschideam aproape din mers portierele, care, neunse, scîrţîiau, ne dădeam jos şi, apucîndu-ne cu mîinile de bara din spate, alunecam sub maşină dintr-o mişcare. În cîteva zeci de secunde, reuşeam să înfigem furtunul la loc. Făceam lucrul ăsta din ce în ce mai iute şi din ce în ce mai des. Timpul de mers rivaliza cu timpul de stat sub maşină. Era un adevărat sport. Noroc că plecasem de dimineaţă şi aveam vreme destulă. În apropiere de Polovragi, am găsit un atelier auto părăsit şi am parcat maşina deasupra unei gropi care ţinuse, probabil, loc de rampă. Era foarte frig şi ne temeam să nu ne murdărim de uleiul care băltea prin tot locul. Speram că, din poziţie verticală, vom reuşi să fixăm furtunul într-un mod mai trainic. După următorii doi kilometri, el a ieşit însă din nou. Am ajuns la Petroşani pe seară. Ne-am cazat nu mai ştiu pe unde şi a doua zi am căutat un service. Am aşteptat în frig timp de oră, pînă cînd mecanicii ne-au spus că au rezolvat problema definitiv. Am plătit şi am plecat. Am ajuns pînă la Cîrnic fără probleme, am lăsat maşina acolo şi am urcat la cabana Pietrele. Am primit cheie pentru una dintre căbănuţele de lîngă clădirea principală. Acolo, gerul era de-a dreptul năprasnic. Am plătit ceva pentru nişte lemne. Am făcut focul cu mănuşi în mîini. După vreo două ore şi după ce am aruncat o pădure întreagă de lemne în sobă, tot frig era. O bere adusă de la bar a îngheţat pe masa din mijlocul camerei. Mai tîrziu, aveam să constatăm că era ceva în neregulă cu soba noastră. Cei din camera vecină, care beneficiau de aceeaşi sobă şi de lemnele noastre (la noi era uşiţa, la ei era partea principală a sobei) stăteau în tricou, iar geamurile lor se aburiseră. Ne-am culcat în sacii de dormit, cu toate hainele pe noi, cu mănuşi şi căciuli. A doua zi, am urcat pînă la Genţiana. Soare şi ger. După o a doua noapte de frig îndurată în camera de la Pietrele, ne-am hotărît să plecăm. Ne-am zis că, pe drumul de întoarcere, vom face un popas la Bîlea, în Făgăraş. Speram că poate acolo vom găsi nişte condiţii mai bune. Dar abia ce am ajuns cu maşina din nou pe şosea, că furtunul, reparat de către profesionişti, ne-a făcut din nou bucata. Unuia dintre noi i-a venit ideea să schimbe traseul furtunelului, să facă o improvizaţie, trecîndu-l prin altă parte. Sistemul a funcţionat aşa, fără să mai umble cineva la el, ani de zile, pînă cînd maşina a fost vîndută. Poate că o mai funcţiona şi astăzi, dacă nu s-o fi stricat.

A apărut însă altă problemă. Nu mai aveam apă în radiator. Şi tot drumul a trebuit să ne tot oprim să turnăm apă în vasul de expansiune. Noroc că asta se făcea fără tîrîşuri pe sub maşină.

Am ajuns la Bîlea Cascadă şi ne-am cazat la hotel. În camere era friguţ, dar nu ger. Ba, pe un culoar am descoperit chiar o masă de biliard, cu fise. Am jucat cîteva partide, dar ne-am plictisit repede. Masa trăgea într-o parte iar postavul era plin de rosături. Alcoolul ne-a ajutat să trecem cu bine noaptea. A doua zi, am urcat cu telefericul la Bîlea Lac. Toate traseele erau închise, din cauza pericolului de avalanşe. Avînd timp de pierdut şi curioşi fiind, am intrat în tunelul închis de pe Transfăgărăşan. Ne-am orientat la lumina făcută din cînd în cînd de bliţul unui aparat de fotografiat. Cu oarecare teamă, în mijlocul tunelului, am descoperit o „stalagmită“ de gheaţă, de mărimea unui urs.

Am plecat şi de la Bîlea Lac, şi de la Bîlea Cascadă, la fel de veseli cum venisem. Pe la Făgăraş, pompa de apă s-a stricat definitiv. Motorul s-a supraîncălzit. Am fost la un service şi am schimbat-o. Alţi bani, alt timp petrecut în frig. La Braşov, cineva a avut ideea să ocolim DN1 şi să mergem pe la Cheia. După Săcele, în zona serpentinelor, un TIR stătea de-a curmezişul şoselei. Derapase şi bloca drumul. Nişte muncitori cu un tractor se chinuiau să-l tragă într-o parte. Am aşteptat vreo oră în maşină, cu motorul pornit, ca să nu îngheţăm. Era aproape întuneric. În cele din urmă, în acea noapte, am ajuns acasă veseli şi fericiţi. Ca şi noi, nu mă îndoiesc că mulţi alţi tineri au experimentat, prin anii ’90 (sau ’80), genul ăsta de turism stupid.