Perplexităţi, nervi, oboseli
Din păcate, în România de azi, nu prea ai cum să ajungi, ca editorialist, în pană de subiecte. „Meandrele concretului“ vin asupra ta năvalnic, din toate părţile, în întruchipări imprevizibile, pendulînd între scandalos, jalnic şi comedie ieftină. Numai în România poţi vedea, de pildă, la un post de televiziune al cărui patron e cunoscut (prin verdictul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) drept colaborator de rang înalt al securităţii, ample dezbateri despre crimele poliţiei politice şi demascări amare ale lui Teodor Baconschi ca autor al unei dedicaţii de cinci rînduri către un ofiţer de informaţii de care îi depindea paşaportul (neobţinut pînă la urmă). Numai în România, în aceeaşi emisiune, poţi degusta indignarea unui senator feciorelnic apropo de o vilă a aceluiaşi Baconschi, senatorul cu pricina avînd una spectaculoasă la Snagov şi o declaraţie de avere care îţi taie respiraţia prin inexplicabila ei abundenţă.
Şi fiindcă veni vorba de averi. Toţi parlamentarii noştri sînt obligaţi să-şi declare bunurile, de îndată ce sînt aleşi. Dar citeşte cineva aceste documente? Mai nimeni. Doar dacă împricinatul iese din rînd, face vreo boacănă sau enervează rău vreun coleg de partid sau vreun opozant, doar atunci i se umblă la „dosar“. În rest, alegătorii habar nu au cum arată „gospodăriile“ aleşilor lor, ce meserie au, ce isprăvi îi recomandă drept „elita“ politică a ţării. În general, sînt nişte anonimi, ajunşi în Parlament ca exponenţi ai unui partid, ai unei găşti, ai unui „aranjament“ lucrativ. Recomand cititorilor curioşi să facă exerciţiul de a lua la rînd, pe Google, declaraţiile de avere şi CV-urile deputaţilor şi ale senatorilor noştri. Vor face descoperiri amuţitoare. Pierzi ceva timp, dar merită. Sînt şi cazuri în care documentele de care vorbesc lipsesc sau sînt necompletate. Mai multe sînt cazurile în care CV-ul clasic e înlocuit cu ceva intitulat „biografie“: o mică pastilă formală, din care nu afli nimic cît de cît lămuritor. Meseriile reprezentate în Parlament constituie, în sine, un spectacol tulburător. Avem, inevitabil, tot felul de ingineri şi jurişti (unii din ei cu diplome de la universităţi particulare, de pildă diplomă în drept Universitatea Ecologică…). Dar avem şi profesori de sport, antrenori în arte marţiale, alpinişti militari, trecuţi pe la Academia Naţională de Informaţii, medici, ofiţeri, foşti SPP-işti, economişti (specialişti în „marketing“, desigur), popi secularizaţi, tehnicieni etc. Am întîlnit chiar şi un artist plastic, lucrător la Cooperativa „Prestarea“.
De curînd, l-am auzit pe Mircea Dinescu (tot mai nostalgic după regimul cu care s-a răfuit totuşi destul de aprig) că Marea Adunare Naţională era superioară Parlamentului de azi, întrucît includea, în cvorum-ul ei, „toate categoriile sociale“. În furorul său liric, poetul uită că cei prezenţi acolo nu reprezentau decît o singură categorie: aplaudacii, retorii „realizărilor“, societatea multilateral dezvoltată. Partea proastă cu Parlamentul de azi nu e că nu are pictori, ţărani (deşi…), gospodine (deşi…), poeţi şi filozofi. Ci că nu are, în componenţa sa, o suficientă acumulare de competenţă, onestitate, bună-cuviinţă şi cultură generală.
Dar nu uitaţi să cercetaţi declaraţiile de avere. Unii au trei Mercedesuri şi conturi de zeci de mii de euro, mai toţi au terenuri (uneori peste suta de mii de metri pătraţi!), case în diverse localităţi, bijuterii şi „ceasuri“ valorînd zeci de mii de euro. Cîte unul, mai breaz, are bărci cu motor, skijet-uri, cîte un Porsche, BMW-uri, ba chiar vaporaş propriu. Cutărică raportează un cadou de botez de 50.000 de euro. Foarte mulţi se declară datori la felurite bănci, cu sume care, pentru muritorul de rînd, ar fi surse de insomnie acută: 100.000 de euro, 800.000 de euro, 2-3 milioane de euro! E uşor să ne închipuim cît de mult se preocupă, cît de mult suferă asemenea inşi pentru neacazurile ţărişoarei.
O ultimă rubrică din infinitul registru al nesimţirii autohtone: în cîte ţări din lume, primii trei oameni din stat găsesc normal să-şi plaseze familia în posturi grase, fără urmă de jenă? Preşedintele îşi face fata europarlamentar, deşi ea nu a apucat să încropească nici cea mai elementară performanţă publică. Prim-ministrul are şi el, întîmplător, ca şi preşedintele Senatului, o nevastă bine situată în aceeaşi bănoasă instituţie de la Bruxelles şi se sprijină politic pe socrul său, lider al grupului parlamentar din Senat. Asemenea aberaţii nici măcar nu ne mai supără. Avem alte priorităţi. Şi alte belele, pe lîngă care micile simpatii familiale sînt un moft.
