Sisteme europene disfuncţionale

Majoritatea covîrşitoare a birocraţiilor Comisiei Europene duce lipsa unei experienţe legate de domeniul lor de activitate; mediul lor de lucru este proiectat într-un mod eronat şi nu le poate oferi nici stimulente, nici mecanisme eficiente pentru a obţine o asemenea experienţă. Şi nici societatea civilă nu umple aceste lacune.

Recrutările Comisiei Europene se fac în virtutea unui sistem care premiază realizările academice şi cel mai ridicat IQ. Experienţa, munca de teren sau, pur şi simplu, faptul că te pricepi într-un anumit domeniu – toate sînt opţionale. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc în poziţiile de conducere sau subordonaţii acestora, din cadrul Comisiei sau a altor instituţii interguvernamentale, au puţină experienţă (dacă au) în ceea ce priveşte problema romilor, a sărăciei extreme şi a incluziunii sociale, în general. Îşi imaginează că sînt capabili să obţină experienţă în aceste domenii, în timpul în care ocupă poziţia respectivă – un timp extrem de limitat, în jur de patru-cinci ani.

Marea parte a acestor manageri provine din clasa medie sau din straturile superioare ale societăţii, ei fiind şi conectaţi cu elitele politice. Trăiesc la un standard ridicat, iar salariile lor se situează în topul celor mai mari salarii. Imboldurile pe care le au aceşti oameni pentru a petrece o bună perioadă de timp în ghetouri, mahalale, comunităţi rurale sau instituţii de protecţie a copiilor, pentru a se familiariza şi a căpăta expertiză în domeniile respective sînt, în cel mai bun caz, limitate.

Conferinţe, rapoarte, mese rotunde, întîlniri cu experţi sau discuţii cu posibili factori politici de decizie alcătuiesc un scenariu mai plauzibil. Ca să ia pulsul realităţii din teren, merg în vizite scurte, igienizate, protejate – acestea fiind considerate cele mai bune mijloace de a vedea „ce se întîmplă“ afară. Rapoarte „bine îngrijite“, scrise într-o limbă de lemn, sînt întocmite în aşa fel încît să nu deranjeze sensibilităţile vreunui stat membru de rang superior – iar pe baza acestor rapoarte se iau deciziile.

Această abordare a construirii unei experienţe şi a formării de experţi este disfuncţională, la fel cum sînt multe dintre evenimentele la care participă managerii Comisiei Europene, care nu fac decît să se adune şi să se felicite reciproc sau să se flateze unul pe altul.

Conferinţele europene sînt dominate de discursuri ţinute nu de oameni cu experienţă în teren, ci de liderii Comisiei – exact de către cei care ar trebui să asculte, în loc să vorbească. Mai mult, în rarele cazuri în care sînt programate dezbateri ţinute de către experţi veritabili, factorii decizionali, în special managerii seniori, aleg să nu participe, plecînd imediat după ce îşi susţin propriul discurs. Ca rezultat, birocraţii UE şi instituţiile europene au o imensă problemă a expertizei şi a imaginii: sînt – sau sînt percepuţi – drept aroganţi şi deconectaţi de la realitate.

Această lacună a experienţei ar putea fi rezolvată de către societatea civilă. Din păcate, multe fundaţii finanţate din fonduri europene sînt, şi ele, profund disfuncţionale. Aceste reţele de ONG-uri finanţate prin Comisia Europeană sînt mai degrabă o extensie a Comisiei înseşi, decît un supraveghetor, un watchdog al politicilor europene.

Aceste reţele sînt conduse de către oameni care reflectă – sau în cel mai bun caz doar percepuţi astfel – o imagine a birocraţiei europene. De fapt, este vorba despre un număr semnificativ de funcţionari în poziţii de mijloc sau de conducere, care trăiesc la Bruxelles, mutîndu-se de la o instituţie europeană la alta sau prin reţelele europene nonguvernamentale. Unii dintre aceştia ajung să se ocupe de problema sărăciei extreme, de romi şi de ghetourile din Europa Centrală şi de Est.

De aceea, sfera de idei de la Bruxelles este limitată. Expertiza, experienţa acumulată la firul ierbii cu greu penetrează conferinţele europene şi doar în mod excepţional sînt luate în calcul în elaborarea vreunei politici europene semnificative. Efectele mai degrabă jalnice ale finanţărilor europene la firul ierbii sînt într-o disonanţă stridentă cu discursurile bombastice şi de cele mai multe ori delirante, ale realizărilor imaginare, în Bruxelles.

Bruxelles-ul riscă să fie dominat de către politicieni mediocri (dacă asta nu s-a întîmplat deja), de birocraţi deconectaţi, dar aflaţi la putere, de yes men, de linguşitori. Nu este un mediu predominant al dezbaterilor critice, eficiente şi al abordărilor pragmatice, ci mai degrabă unul dominat de nepotism şi de servilism.

Fondurile europene au nevoie să hrănească un watchdog al societăţii civile, şi nu o cohortă de servitori şi oportunişti ai societăţii civile sau ai demnitarilor europeni – cum se întîmplă în zilele noastre.

Sistemul trebuie să încurajeze oameni care au în spate o reală experienţă în teren, să facă parte din instituţiile europene şi să ofere stimulente pentru actualii manageri de top, ca aceştia să iasă din carapacea lor şi să trăiască realitatea pe teren.

La ultima conferinţă a Uniunii Europene la care am fost prezent, unul dintre participanţi se înfuriase pentru că numai după 14 discursuri lungi a existat o scurtă sesiune care a permis experţilor din public să ia cuvîntul. La acel moment, nu mai era în sală nici unul dintre managerii de top ai Comisiei Europene. Toţi plecaseră. L-am întrebat de ce nu a vorbit în timpul conferinţei. Mi-a spus că banii vin de „aici“ şi că nu poţi muşca mîna care te hrăneşte.

Raţionalizarea eşecurilor – prezentate drept un succes monumental, practici pozitive sau promiţătoare, sau problemă în curs de rezolvare – nu ar trebui considerată drept o calitate necesară, nici pentru cei de top, nici pentru managementul de mijloc dinlăuntrul instituţiilor europene sau a societăţii civile.

Inteligenţi, dar deliranţi şi infatuaţi, puternici factori de decizie şi lideri ai societăţii civile au tendinţa să promoveze o cultură a servituţii, a înşelăciunii intelectuale şi a laudelor neruşinate. Nepotismul şi corupţia sînt rezultatul logic, iar motivaţia de a deveni şi mai puternic, şi mai bogat, în acest mediu, devine obstacol major în dezvoltarea societăţii europene.

Sînt îndeajuns de mulţi oameni extraordinari care lucrează în instituţiile europene sau în ONG-urile europene, destul de mulţi ca să reuşească să reformeze un sistem aproape disfuncţional. Este nevoie de curajul de a vorbi şi de a lua poziţie. Să sperăm că noua conducere a Parlamentului European va înţelege toate acestea. Căci, deocamdată, mulţi dintre liderii din instituţiile europene şi ai societăţii civile hrănite din fonduri europene au impresia că sînt acolo ca să fie serviţi, şi nu ca să slujească ei societatea.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.

traducere de Stela GIURGEANU