EDITORIALE ȘI OPINII

Cînd am fost prima oară în Austria, prin anii ’90, m-am lovit de o mulţime de reguli care m-au uimit şi m-au umilit totodată. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez „cultural“. Ţin minte că m-a zăpăcit ideea că trebuie să sortez gunoiul în trei categorii (în România abia începuseră să se pună pungi de plastic în coşuri).

„Sonoritatea numelui mafiotic e prima condiţie a unei ştiri de impact în jurnalismul de investigaţie“, îi spuse, cu aer paternal, redactorul-şef tînărului ziarist proaspăt angajat. Trebuie să te străduieşti să afli poreclele, alias-urile, toate ciudăţeniile onomastice din lumea interlopă.

Mai ales cînd circulă, prin traducere, dintr-o cultură în alta, metaforele „îngheţate“ sau clişeizate îşi pot schimba, în grade diferite, sensul sau modul de întrebuinţare, uneori fără ca vorbitorii să-şi dea seama de diferenţe.

Încheiam săptămîna trecută cu întrebarea: poate avea UE un joc geopolitic? Şi mai întrebam cum poţi să te gîndeşti că vei cuceri noi spaţii pentru clubul UE, cînd, de fapt, te străduieşti să faci cît mai dificilă intrarea în club – a se vedea Balcanii de Vest sau Turcia.

Cînd sînt prost dispus, ceea ce mi se întîmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle „de tranziţie“ ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema.

Nu m-am gîndit niciodată pînă acum de ce taman aceste două animale au fost alese în proverb, de ce Calul iese, evident, mai bine, mai nobil, mai puternic decît Cîinele, în această alăturare (ce-i drept, proverbul zice mai departe că nici cîinii cînd vor stăpînii, dar să nu ne încurcăm acum şi cu oamenii...).

Pe măsură ce se înteţeşte ofensiva care mutilează peisajul istoric bucureştean, apar cu o regularitate admirabilă studii care recuperează memoria oraşului. Acesta va supravieţui în rafturi de bibliotecă, în timp ce străzile lui devin de nerecunoscut. Este singura compensaţie la care ni se lasă dreptul.

Avem obiceiul să simplificăm diversitatea vieţii prin clişee, axiome, sloganuri, lucruri digerate de-a gata. Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals!

Primul: din cauza apartenenţei la Uniunea Europeană, economiile dezvoltate – de exemplu, cea a Marii Britanii – au de pierdut. Este argumentul forte în favoarea renaţionalizării unor puteri cedate de Londra către Bruxelles.

De la un timp, răcnetul exoftalmic „La puşcărie!“, emis către adversarul politic, a devenit un instrument comun în ceea ce se cheamă la noi, caraghios şi dramatic în acelaşi timp, „lupta politică“. Aşadar, totul a ajuns atît de jos, încît cele două tabere nu mai pot decît să zbiere una către cealaltă, ieşite din minţi: „La puşcărie!“

În vremi de prosperitate naivă, cumperi vinul de zi cu zi la sticlă, de la supermarket. Pe ăla de ocazii festive îl iei de la negustori specializaţi, conaisseurs, cu care mai tragi şi o conversaţie despre recolta din anul X sau Y.

Cei mai mulţi îl cunosc din trupa Holograf. Dar acum reapare sub o „siglă“ veche – Basorelief, o trupă de jazz-rock de la sfîrşitul anilor ’70, reconstituită pentru un nou CD, care va fi lansat pe 26 februarie printr-un concert la Teatrul Excelsior.

E clar că tot ce au făcut la Soci autorităţile Rusiei nu are, de fapt, legătură cu spiritul olimpic, ci mai degrabă cu orgoliile olimpiene (kremliniene?). Nu ideea de sportivitate sau fairplay-ul au contat. Acolo e vorba de ceea ce Uniunea Sovietică şi urmaşa ei Rusia au ştiut, timp de multe decenii, să facă cel mai bine, adică propagandă.

Un personaj de-al lui Hasek, plutonier de aţă de felul lui, are, în imaginaţia sumbră a unui teterist-cronicar de război, o conştiinţă profesională ieşită din comun. Teteristul vrea să-şi ia de-o grijă şi scrie mici istorioare de luptă (inventate), în avans, înainte chiar ca soldaţii să ajungă, propriu-zis, pe cîmpul confruntărilor armate.

Pentru a înţelege că există o legătură strînsă între războaiele din Irak şi din Siria, este suficient să observăm rolul grupării militare Al-Qaida afiliate – Statului Islamic din Irak şi Levant, ai cărei luptători s-au revărsat peste graniţa siriană în provincia irakiană Anbar.

Sărăcia este una dintre temele importante ale cinematografiei italiene de după al Doilea Război Mondial. Este redată sub toate formele şi implicaţiile sale sociale, dar şi individuale. Vorbim aici despre lipsuri, alienare, zbatere, obsesii, dar şi despre modul în care lupta pentru a ieşi la suprafaţă îl schimbă pe fiecare om.

„Trebuie să ne luăm adio de la ideea că Ucraina este parte a unui joc de şah geopolitic. Trebuie să susţinem amîndouă taberele aflate în conflict pentru a găsi o soluţie politică la criză, care să permită Ucrainei să nu mai fie supusă presiunii de a decide în favoarea unui partener sau a altuia.“

Uneori, sînt sătul eu însumi de subtonul de ieremiadă al multora dintre articolele pe care le public. Am, e drept, destule motive să fiu prost dispus, să fiu din ce în ce mai sceptic cînd încerc să imaginez soluţii salvatoare. Mi-aş dori să pot invoca exemple tonice, conjuncturi fericite, reuşite încurajatoare.

„Arhipelagul gustian“ este formularea fericită a Sandei Golopenţia. Despre şcoala gustiană – altfel“ este titlul unei introduceri semnate de Rostas Zoltan, care se întreabă: „De ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi de ce altfel?“

Nu mai vedem nimic altceva, în toate direcţiile şi la toate nivelurile. Ce şi-au pus în minte oamenii aceştia, din care cei pe care-i vedem la TV, oricît ar fi de mulţi, nu sînt decît o minoritate? „Românul s-a născut ca să fie bogat“ – aceasta e obsesia care-i face pe unii, chiar cînd au de toate, să se ia la întrecere: cine adună mai mult...

Eveniment în lumea culturală ieşeană. Prestigioasa revistă Timpul are, de puţină vreme, un nou şef. Daniel Şandru i-a luat locul lui Liviu Antonesei, acesta alegînd să se dedice activităţii unei edituri.

Vicepreşedinte al Comisiei Europene şi Comisar pentru Relaţii Interinstituţionale şi Administraţie, Maroš Šefčovič s-a aflat, la începutul săptămînii, într-o vizită oficială la Bucureşti. El s-a întîlnit cu preşedintele Traian Băsescu şi cu preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea.

Constatînd că, de cînd cu accidentul din Apuseni, cuvîntul „procedură“ este utilizat des, foarte des, infernal de des, m-am apucat să scotocesc dicţionarele, să îmi lămuresc, carevasăzică, definiţia. Prin 1998, „procedură“ se referea numai la mersul actelor în justiţie sau la tratamentele medicale.

● În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, gîndirea islamică ajunsese la răscruce. Asumînd riscurile pe care le presupune simplificarea, spunem că se aflau, de o parte, Abu Hamid Al-Ghazali (1058-1111) şi, de partea cealaltă, Averroes (1126-1198).

România a fost, la început de an 2014, în toată presa literară a Franţei. România aceea mai glossy decît a nostalgicilor: dacă tot trebuia să iasă „în lume“, să stea la cozi, femeile se machiau înainte, ca pentru singurul moment monden al zilei.

Prin dreapta ne depăşeşte un domn cu oarecare chelie şi mustaţă (un fel de Valerian Stan, dacă nu cumva l-aţi uitat deja), cu o mină de om satisfăcut că merge în concediu. Are cu el întreg familionul – nevastă şi trei copii. Schiurile sînt pe acoperiş, portbagajul geme de sacoşe care astupă complet geamul din spate.

În liceu, am avut o profesoară de biologie care arăta de 100 de ani. Nu avea, evident, atîţia, dar părea înfiorător de în vîrstă. De vreo cîteva ori, se zvonise că ar fi murit şi, cînd, în cele din urmă, intra în clasă, tremurînd din toate încheieturile, tresăreau cu toţii violent, eliberînd din piepturi un suspin de uimire.

Din seria intensificatorilor emoţionali, de care stilul jurnalistic abuzează dintotdeauna (îngrozitor, înfiorător, terifiant, zguduitor, cutremurător, groaznic, şocant, incredibil, apocaliptic, catastrofal, incendiar etc.), cel mai des folosit în momentul de faţă este, fără îndoială, halucinant.

„Cele mai înalte felicitări dlui Hitler, în care recunosc unul dintre cele mai mari spirite constructive, pentru a fi servit magnific, fără a-l desfigura, idealul olimpic.“ Vorbele aparţin nu baronului Münchausen, ci baronului De Coubertin, după Jocurile din ’36.

Poveştile spuse de evenimentele sportive pot intra în cîteva categorii. Prima categorie – una numeroasă – e cea a evenimentelor obişnuite, să le zicem „comerciale“. Acest gen de jocuri nu sînt menite decît să crească atractivitatea turistică şi comercială a unui oraş sau a unei ţări.

Nu doresc nimănui să ajungă în puşcărie. Admit că nu există altă soluţie pentru corecţia răului social, că izolarea şi condiţiile aspre de viaţă pot preveni escaladarea criminalităţii, pot provoca teama potenţialului infractor, inapt să respecte regulile convieţuirii curente, normele comunitare.

„Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frămîntă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gîndesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi cel agrar. Tot ce e nostalgie şi sete de zări noi ţine de sufletul păstorului."

Începusem să povestesc cum erau tramvaiele de altădată în Bucureşti şi urmăream drumul lor sinuos pe străzile oraşului din ajunul Primului Război Mondial. Acum, trebuie să mă întorc ceva mai departe în trecut, fiindcă întîmplarea m-a făcut să citesc lucrarea unui coleg despre cea dintîi încercare de a introduce aici tramvaiul electric.

Ce s-ar putea spune după eşecurile statului din ultima vreme, de la intervenţia ratată în cazul accidentului aviatic şi pînă la telenovela anuală a deszăpezirilor? Unu: că, de fapt, astfel de rateuri instituţionale reprezintă, la noi, mai degrabă regula, decît o regretabilă excepţie.

În general, orice evocare a Bizanţului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrşit la soroc, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre polis-ul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrşit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanităţii.

Încercînd să caut păreri mai avizate decît ale mele, privind efectul celor mai mari extinderi ale UE din istorie, am dat peste un american, un rus şi un englez (ca într-un banc), aplecaţi, ca şi mine, asupra hărţii Europei celor 25. Adică, a acelei Uniuni Europene din mai 2004 – acum (aproape) zece ani.

A circulat cu succes (şi mai circulă, poate) în folclorul urban din Bucureşti un banc pornografic al cărui limbaj, desigur, este imposibil de redat într-o publicaţie decentă, dar pe care vreau să-l traduc aici pentru semnificaţia sa aparte.

A apărut şi a crescut online, iar de curînd a devenit şi personaj de carte: Iepurele mizantrop. Creatorii lui sînt Mădălina şi Adrian Răileanu. Aparent, vorbesc despre personajul lor cu o oarecare detaşare şi insistă că Iepurele mizantrop s-a născut „de la sine“.

Am scris deja despre cum întîrzie trenurile în Germania. O ţară pe care mulţi dintre noi o considerăm un exemplu de organizare, rigoare şi curăţenie. Poate că aşa şi este, privind-o dinspre România. Dar observată din ea însăşi, fie şi numai pentru cîteva zile, se pot vedea, ca oriunde în lumea asta, şi altfel de lucruri.

Miorel Ciobănaş fusese bîntuit de morbul scrisului încă din copilărie, dar o conştiinţă artistică autentică dobîndi abia la maturitate, cînd citi, într-un interviu cu un prozator important, informaţii tulburătoare. Mai întîi află că, la un moment dat, Camil Petrescu zisese undeva: „Din mine însumi eu nu pot ieşi.“

Evenimentele politice din Ucraina au adus în spaţiul public internaţional cuvîntul maidan, al cărui sens descriptiv şi deloc negativ nu poate decît să-l tulbure pe vorbitorul român de azi, prin inevitabila comparaţie cu sensul termenului românesc cu formă identică.

● Există o permanentă tensiune între revoluţie şi politică în jurul Maidanului. Nu e uşor lucru să împaci organizarea paramilitară – care să-i mobilizeze pe oameni să reziste săptămîni în şir bătăilor cu miliţia – cu reprezentarea politică, unde se cere flexibilitate în negocieri.

Spre deosebire de metafizica vechi-indiană, cosmologia judeo-creştină nu pune la îndoială realitatea lumii. Creatorul nu instituie o iluzie, un joc tainic al Lui cu El însuşi. Lumea creată e reală, chiar dacă e dependentă de Făcătorul ei şi, prin urmare, „relativă“, insuficientă ontologic, trecătoare.

Zilele trecute, prietenul meu, Eugen Istodor, mi-a destăinuit, la o bere, o teorie întreagă despre umorul la români, căreia îi tot dă tîrcoale de ceva vreme. E fascinantă, dar îl las pe el să v-o povestească, atunci cînd se va fi copt. Pînă atunci, îmi permit să încropesc eu o speculaţie etiologică, în marginea conversaţiilor cu el.

Zilele astea, cînd ambiţia de a deschide măcar primul trunchi din şoseaua Uranus înteţeşte confruntarea dintre partizanii acestui proiect de anvergură şi cei care ne-am opus demolărilor ilegale din zona Matache, o să spuneţi că o vizită în trecut este o evadare de la problemele actuale.

Recentul anunţ că unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Iaşi, Neculai Volovăţ, va debuta ca scriitor semnînd piesă de teatru la Naţionalul „Vasile Alecsandri“ aminteşte faptul că, în tîrgul Ieşilor, mulţi dintre cei care împart pîinea şi cuţitul nu au pregetat să pună mîna pe pix, penel sau microfon.

La ora cînd scriu aceste rînduri, Ucraina stă pe un butoi cu pulbere şi evoluţiile sînt imprevizibile. Dacă guvernul va pune în aplicare planurile sale de instituire a stării excepţionale, lucrurile vor putea degenera fiindcă este de aşteptat o reacţie viguroasă a străzii.

Chiar la începutul eseului său intitulat „Prietenul“, Giorgio Agamben povesteşte despre o controversă dintr-un text faimos al Antichităţii tîrzii, Vieţile şi doctrinele filozofilor de Diogene Laertius. Există opinia că, în textul dedicat lui Aristotel în această carte, s-ar găsi formula „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten“.