Iepurele mizantrop: un steguleţ care semnalizează ce e important

– interviu cu Mădălina şi Adrian RĂILEANU –

A apărut şi a crescut online, iar de curînd a devenit şi personaj de carte: Iepurele mizantrop. Creatorii lui sînt Mădălina şi Adrian Răileanu. Aparent, vorbesc despre personajul lor cu o oarecare detaşare şi insistă că Iepurele mizantrop s-a născut „de la sine“. În fapt, în discuţia pe care am purtat-o la Adevărul Live vreo trei sferturi de oră, mi s-a părut că cei doi artişti ştiu precis ce şi cum este Iepurele mizantrop: îl descriu pe scurt şi la obiect, dar cu umor (cum altfel?) şi cu o anume plasticitate. De pildă, spun că personajul lor e „un steguleţ, un fanion“ care semnalizează ceva. Mie mi se pare că Iepurele mizantrop e o idee foarte bună şi că, în mod normal, ar trebui să crească şi să se dezvolte în diverse medii – de la grafica de presă la benzi desenate, de la desen animat la multimedia. Nu?

Încep cu o întrebare „metafizică“: de ce iepure şi nu altceva?

Adrian Răileanu: Putea fi orice altceva. E un animal care a căpătat formă în timp, noi nu l-am ajutat prea mult. Pur şi simplu, s-a întîmplat ca nişte cercuri să se aranjeze în formă de ochi, urechi, zîmbet absent şi papion. De ce mizantrop? E o întrebare mai grea, pentru că am aflat, în timp, că e mai degrabă o mizantropie născută din lipsa de speranţă şi de optimism în ceea ce priveşte viitorul oamenilor. Bine, el, fiind iepure, n-ar trebui să fie interesat de viitorul oamenilor. Şi totuşi, este…

Cum de un animal atît de simpatic e pesimist?

Mădălina Răileanu: Animalul în sine e simpatic, dar aveam nevoie de un oximoron, nu?

A.R.: Nu e simpatic, pentru că nu e deloc simpatic să-l auzi tot timpul bombănind despre tot felul de trăsnăi spuse de oameni.

Dar nu puteţi nega că, prin apariţia lui, destinde…

A.R.: Umorul e doar un mijloc de transport, duce mai departe informaţia, nu e un scop în sine.

Despre ce cîrcoteşte iepurele?

M.R.: Despre ce e important.

Şi ce e important?

A.R.: Lucrurile importante sînt importante prin natura lor, nu decidem noi asupra lor. Dacă au un potenţial să ne afecteze, dacă influenţează viaţa noastră de zi cu zi, atunci sînt importante. Altfel, putem discuta despre călătorii, muzică, dans sau eradicarea sărăciei. Dar lucrurile cu adevărat importante sînt puţine şi, în general, ignorate de presa mainstream. N-am vrut să spun „presă“, dar, pînă la urmă, a trebuit să spun.

Şi care ar fi primele trei sau cinci lucruri importante ignorate de presă?

A.R.: În fiecare săptămînă, sînt alte cinci lucruri importante. Simpla lor enumerare nu e relevantă. Mai importantă e crearea unui obicei de a privi dincolo de cancanurile de zi cu zi. Dacă astăzi se dovedeşte a fi important Snowden, de exemplu, pentru că dezvăluie nişte lucruri pe care le bănuiam, săptămîna viitoare s-ar putea ca el să devină neimportant, pentru că se întîmplă un lucru cu un potenţial şi mai mare de a ne afecta vieţile.  

E, totuşi, un efort semnificativ de selecţie a temelor importante…

A.R.: Trăim într-un „sat global“. Ceea ce se întîmplă azi în Shanghai poate avea efect la noi peste cîtva timp...

M.R.: Şi tot aşa, dacă pui mîna pe telecomandă şi te opreşti pe CNN ori BBC, dacă te uiţi în The Guardian, lucrurile importante încep să apară...

A.R.: Pînă la urmă, tot presa serioasă e cea care pune sub lumina reflectoarelor lucrurile cu adevărat importante. Noi ne bazăm pe ea. Ne bazăm pe acei jurnalişti care au timp şi bani să facă presă în mod serios – The Guardian, The Telegraph, El País, Washington Post...  

M.R.: Pentru noi, exerciţiul zilnic de a parcurge presa e normal. Adrian face asta de 15 ani; eu am crescut cu Academia Caţavencu şi aveam obiceiul să discut cu tatăl meu tot ce se întîmplă semnificativ în lume.   

A.R.: Eu am lucrat în Casa Presei de la 18 ani şi m-am pomenit „rătăcit“ printre ziarele şi revistele străine. Am rămas agăţat de ele, de-a lungul anilor, ceea ce a creat un reflex. Acum, cînd nu mai am ziarele în mînă, am Internetul, aşa că dimineţile încep cu un tur de orizont global – de la agenţia de ştiri a Coreei de Nord, pînă la Washington Post.

Şi găsiţi subiecte interesante la agenţia de presă a Coreei de Nord?

A.R.: Nu, pentru că ştirile de acolo sînt deja glume, ca şi ştirile din România. Noi am încercat să evităm politica din România, pentru că e o glumă...

M.R.: Nu ştiu dacă „politica din România“, ci malaxorul care mestecă permanent aceeaşi ştire pînă cînd nu mai ştii exact ce a fost şi ce n-a fost… Ajunge să nu mai aibă relevanţă.

A.R.: Sigur, se întîmplă lucruri importante pentru noi şi în România. Dar ce au declarat X, Y, Z seamănă mai degrabă cu stand-up comedy decît cu politica… Eu am o pasiune pentru Caragiale. Uneori, mă rătăcesc printre ştirile din România şi îmi pun întrebarea dacă nu cumva am nimerit în scrierile lui…

Dar lucrurile importante care se întîmplă în lume nu prea se bucură de atenţie la noi, „nu fac audienţă“, cum se spune…

M.R.: E o discuţie lungă aici. E un feedback loop. Dacă asemenea ştiri sînt puse în telejurnal la coadă, pe scurt, cînd oamenii deja încep să schimbe postul, de unde ştim că nu interesează? Dar dacă li s-ar da importanţa meritată, dacă s-ar crea contextul şi s-ar explica de ce sînt importante, ar fi cu totul altceva.

A.R.: Singurul contraargument pe care îl am îl reprezintă miile de oameni care intră zilnic pe Facebook să vadă ce mai comentează animalul nostru. Dacă ei există pentru noi, de ce n-ar exista şi pentru redactorii ştirilor TV?

Fără Facebook, ar fi existat Iepurele mizantrop?

M.R.: E o discuţie întreagă, pentru că, înainte de Facebook, existau blogurile şi Yahoo 360 – un fel de proto-Facebook, unde oamenii se întîlneau şi schimbau opinii. Un mediu ar fi fost, s-ar fi găsit altceva…

A.R.: Acum s-a transformat în carte, deja nu mai e doar online. Dar ar fi putut fi şi altfel: se puteau înregistra, de pildă, un fel de ştiri care se putea transmite pe un radio pirat… Exista o nevoie pentru un asemenea personaj.

Interacţionaţi cu publicul, cu prietenii de pe Facebook?

A.R.: Da, ei sînt, de altfel, motorul. Pentru ei se întîmplă zilnic Iepurele mizantrop, iar reacţia lor e importantă, ne bucurăm că există. Sînt mii de oameni care duc mai departe ceea ce Iepurele semnalizează. Dar dinamica e complexă. Prietenii noştri de pe Facebook sînt adesea mai bine informaţi decît noi, există totdeauna cineva care stăpîneşte mai bine un subiect sau altul. Aşa că primim observaţii, adăugiri: ştirea creşte, iar comentariile sînt făcute de oameni care ştiu ce vorbesc. Sînt şi unii care ne critică. E normal să fie aşa.  

Spuneaţi că aţi avut norocul de a vă „rătăci“ printre ziarele lumii. Ştiţi foarte bine că marile ziare au creat o lungă tradiţie a graficii de presă: s-au impus nu doar prin reportaje şi comentarii, ci şi prin caricatură, grafică, prin personaje şi atitudini create de desenatori. Cum vă simţiţi în acest peisaj?

A.R.: E drăguţ să fii un mic căluţ de mare într-un ocean atît de frumos. Nu ne ducem neapărat cu gîndul pînă acolo, dar e o sursă de inspiraţie. Dacă un simplu cuvînt poate avea un impact atît de mare în The New Yorker, de pildă, de ce nu s-ar întîmpla aşa ceva şi în România? Noi chiar avem nevoie să facem glume cu miros de mici tot timpul? Asta încercăm să demonstrăm: că se poate şi simplu, elegant şi la obiect. 

Spuneţi că personajul s-a născut cumva „de la sine“. Dar la un moment dat, totuşi, a trebuit să faceţi un fel de portret-robot, să vă puneţi întrebarea „cine este, de fapt“...

M.R.: A crescut foarte organic...

A.R.: N-am făcut-o niciodată. Într-o zi, am scris o replică pe un desen, iar Mădălina a zis: „Dar ăsta nu e Iepurele mizantrop!“ În clipa aceea, mi-am dat seama că el a devenit „cumva“, fără să investim măcar un minut pentru a-i construi o stare de spirit sau o personalitate. Aşa s-a întîmplat. E un amalgam din minţile noastre, ale pisicii şi ale prietenilor noştri. Chiar azi am ajuns la concluzia că are nevoie de un partener de discuţii. O să ne gîndim la asta...

Aşa cum a ieşit, cum îl priviţi? E un comentator, o sinteză a „cetăţenilor“ care se uită în jur şi comentează lumea?...

M.R.: E un steguleţ. Un fanion.  

A.R.: E un semnal că s-a întîmplat cutare lucru care s-ar putea să fie important pentru noi. Are un soi de rol de editor: din mii de ştiri, alege două-trei.  

Din online, a trecut în cartea tipărită. Nu vă gîndiţi şi la alte variante – de pildă, un personaj de desen animat?

A.R.: Ba da, am putea face asta în următoarele luni, dacă ziua ar avea măcar 50 de ore. Nu e timp pentru dezvoltarea lui altfel decît acum. Dar avem planuri şi aşteptăm orice propuneri în această direcţie. Ne place să credem că sîntem încă la început şi am vrea să mai rămînem o vreme la început. Dacă e nevoie de el în alte medii, în alte circumstanţe, o să apară. Şi dacă n-o să fie Iepurele mizantrop făcut de Mădălina şi Adrian Răileanu, o să fie un alt personaj, făcut de altcineva, ceea ce e la fel de bine. 

Acest text este transcrierea unor fragmente dintr-o discuţie mai amplă, care poate fi urmărită aici.