„E un mare lux să faci muzica pe care vrei să o faci“ – interviu cu Iulian VRABETE

Publicat în Dilema Veche nr. 523 din 20-26 februarie 2014
„E un mare lux să faci muzica pe care vrei să o faci“ – interviu cu Iulian VRABETE jpeg

Cei mai mulţi îl cunosc din trupa Holograf. Dar acum reapare sub o „siglă“ veche – Basorelief, o trupă de jazz-rock de la sfîrşitul anilor ’70, reconstituită pentru un nou CD, care va fi lansat pe 26 februarie printr-un concert la Teatrul Excelsior. Iulian Vrabete povesteşte – şi nu e deloc greu să-l provoci – cu pasiune, dar are şi puterea de a analiza, de a vedea lucrurile în ansamblu. L-am invitat la o discuţie despre muzici „mai ciudate“ şi despre ascultătorii lor, de atunci şi de acum.

De ce v-aţi reunit cu trupa Basorelief, după atîţia ani, pentru un nou CD? E doar nostalgie?

Reuniunea a avut, loc, de fapt, acum doi ani, sub egida Clubului A. Cîţiva dintre vechii organizatori ai Clubului A au dorit să-l readucă în atenţie – se împlineau, în 2011, 42 de ani de la prima ediţie. Atunci, Club A era un reper pe scena culturală, avînd avantajul că prinsese perioada de relativ dezgheţ din timpul comunismului. Pe scena Festivalului au urcat atunci artişti care ulterior au fost trecuţi la index, au apărut trupe care apoi nu au mai fost luate în considerare... În 1969, la prima ediţie, Festivalul Club A a fost un semnal că în România începea să se facă un nou gen de muzică. Noi, cei din Basorelief, am apărut mai tîrziu. Eram din provincie: eu veneam din Craiova, student la Arhitectură, colegul meu Relu Biţulescu era student la Arte Plastice, Edi Bălaşa era student la Medicină, iar primul pianist cu care am cîntat era tot din Craiova, coleg cu mine la Arhitectură. În cei cinci ani de existenţă, prin Basorelief au trecut 24 de oameni, dintre care mulţi mai sînt şi acum prezenţi pe scena muzicală, în România sau în Europa – de exemplu Nicolas Simion, Leopold Reisenauer (care e dirijor de big band în Germania)... Din păcate, unii dintre cei de atunci nu mai sînt printre noi, aşa încît nu am mai putut reface formula iniţială. L-am adus alături de noi pe pianistul Dan Stesco, un prieten şi un profesionist foarte bun, care a cîntat cu Compact şi cu alte trupe. Acum doi ani ne-am regrupat, la iniţiativa domnului Aurel Mitran, cu ocazia Festivalului Club A. După ce ne-am refăcut un repertoriu, din piese mai vechi şi mai noi, a apărut ideea de a scoate un album. Pentru că în anii de început n-am avut un album propriu, ci doar apariţii pe albume „colective“. De exemplu, am avut celebra piesă „Crocodilul“, pe un album al Festivalului Club A, care a marcat o premieră interesantă pe atunci: a fost un album live, care a apărut a doua zi după concert. Nu era uşor, căci era vorba despre un disc de vinil, care necesita o anume manufactură, dar directorul Electrecord de atunci, Vasile Şirli – astăzi, director muzical la Disneyland Paris – a avut ambiţia să arate că se poate.

Cum a rezistat atunci Club A?

Club A era pe atunci singurul club condus şi organizat de studenţi. Era singurul loc din Bucureşti (poate şi din ţară) unde cîntau trupe la 2 noaptea, unde se organizau audiţii muzicale de jazz, unde veneau actori şi spuneau poezii prea puţin conforme cu linia „oficială“… Lumea era mai cenuşie pe atunci, dar şi mai dispusă să asculte astfel de producţii muzicale de nişă. Totuşi, la vremea respectivă, arta şi cultura erau lăsate în pace, într-o oarecare măsură, iar Facultatea de Arhitectură era un loc privilegiat. Îmi amintesc că Cezar Lăzărescu, decanul facultăţii, a fost întrebat, într-un interviu, dacă studenţii de la Arhitectură sînt „altfel“ şi a răspuns: „Da, pentru că nu-mi amintesc să fi dat cineva la Arhitectură pentru că nu a intrat în altă parte.“  

Exista un „mod de viaţă“ al studenţilor la Arhitectură?

Da. Era o deschidere culturală – şi nu mă refer la partea strict profesională. În facultate se învăţau istoria arhitecturii, istoria culturii, filozofie, estetică – deci, inevitabil, căpătai o anumită formaţie culturală. Dar mai era ceva. În ateliere se asculta muzică – era un casetofon prăpădit care bîzîia într-un colţ. Dar se ascultau Pink Floyd, Beatles, Simon & Garfunkel şi alţii... Asta făcea parte din modul nostru de viaţă.  

Cum ajungea muzica la oameni, atunci? De unde venea „marfa“ pentru „casetofonul prăpădit“?

Eram clar lipsiţi, în mare măsură, de o informaţie muzicală corectă. În anii ’70, cînd s-a încheiat scurta perioadă de dezgheţ, s-a tăiat tot ceea ce însemna, în limbajul partidului comunist, „cosmopolitism“: accesul la orice bun cultural din străinătate a devenit tot mai greu. Toate repertoriile muzicale – şi în concertele pe scenă, şi în restaurante – trebuia să fie formate din piese româneşti. Sigur că, în restaurante – mai ales vara, pe litoral, cînd toate trupele bune cîntau pe terase – se mai cîntau şi piese străine. Dar muzica străină ajungea greu la noi. Se găseau discuri pe piaţa neagră: îmi amintesc că primul disc pe care l-am cumpărat a fost Abraxas al lui Santana, pe care am dat 300 de lei. Pentru un elev de liceu, era mult – un salariu obişnuit nu trecea, atunci, de 2000 de lei. Discurile veneau de pe la prieteni şi rude din străinătate. Apariţia casetelor a permis copierea discurilor. Casetele circulau apoi între amici, într-un fel de coterie. Nimeni nu-şi punea problema copyright-ului. Noi am fost totuşi mereu cu cîţiva ani în urmă faţă de ce se cînta în lume. Şi nu am avut nici ajutorul practic al manualelor. Astăzi, cine vrea să înveţe să cînte performant la un instrument are la îndemînă tot ce este nevoie – manuale, tutoriale etc. Noi a trebuit să descoperim singuri tehnicile instrumentului. Şi nici scule nu aveam, căci erau foarte scumpe.

Totuşi, era frumos, nu? Cînd eraţi pe scenă, n-aveaţi sentimentul libertăţii (desigur, în condiţiile date)?

Noi am scăpat uşor. Cu Basorelief făceam muzică instrumentală; or, pentru cenzura de atunci, textul era grija cea mare – nu cumva să se strecoare în texte cine ştie ce… Rockul, ce-i drept, era considerat un gen nu tocmai conform „cerinţelor“, dar jazzul era lăsat în pace, ba chiar transmis la radio şi televiziune. N-a fost o presiune foarte mare. Presiunea mare era pe texte şi pe muzicile „vizibile“, care erau controlate strict. Ce făceam noi nu putea duce la manifestări de stradă, dar cei care veneau să ne asculte erau familiarizaţi cu jazzul de acest tip – ascultaseră cu siguranţă Chick Corea, Herbie Hancock, Miles Davis ori Weather Report. Aşa încît am fost foarte plăcut surprinşi cînd, la primul nostru concert mare cu Basorelief, la Sala Polivalentă, publicul a cerut bis… Eram doar nişte studenţi care cîntau muzică instrumentală. Lumea nu avea atunci atîtea tentaţii, aşa că era o mai mare deschidere spre muzici „mai ciudate“. Cred că atunci funcţiona şi un fel de „concurs interior“: oamenii încercau tot felul de explorări muzicale pentru a-şi acoperi nişte lipsuri, într-o vreme cînd totul era cenuşiu în jur, găseau mai mult loc în suflet şi mai mult timp pentru a asculta.

Astăzi cum stăm cu asemenea muzici necomerciale, care nu se adresează unui public foarte numeros?

Stăm prost. Am făcut un salt foarte mare în prezent, fără a avea o bază foarte solidă în trecut. Să nu uităm că, în vremea comunismului, Polonia avea una dintre cele mai bune reviste de jazz din lume, Jazz Forum, şi o şcoală de jazz foarte solidă. România a rămas mult în urmă, căci din anii ’70 am rămas într-un fel de închisoare din care nu ştiam ce se întîmplă în lume. De aceea, cînd ne-am trezit într-o piaţă liberă a culturii, am fost dezorientaţi: n-a fost o prezenţă constantă, un sentiment constant. Jazzul nu e muzică pentru stadioane, ci pentru săli de cîteva sute, poate 1500 de locuri. Ce ne oferă televiziunea şi radioul nu încurajează altfel de muzici, decît cele comerciale. E absolut imoral să nu mai ai nici un fel de informaţie coordonată despre jazz, folk, rock. A dispărut interesul de a descoperi şi de a aduce în faţa publicului muzicieni şi muzici noi. Îmi amintesc că, după ce am apărut cu Basorelief, ne-a căutat un redactor muzical de la radio, Ion Barta, şi ne-a invitat să facem cîteva înregistrări în studio – într-un moment cînd viitorul nostru artistic era incert. Acum avem impresia că totul există pe Internet şi nu mai e nevoie să facem nimic, totul decurge de la sine. Am citit însă un interviu cu directorul unei mari case de discuri, care a fost întrebat de ce mai e nevoie de el în prezent, cînd există milioane de artişti pe YouTube. Da, a răspuns el, dar pe YouTube sînt un milion şi jumătate de trupe de rock; cum vă veţi găsi trupa despre care nu ştiţi? Trebuie să vă spună cineva cîte ceva despre aceste trupe...

Cum simţeaţi publicul atunci, cum îl simţiţi acum?

Noi ne simţeam foarte bine atunci: aveam o mare satisfacţie cînd reuşeam să cîntăm bine, cînd „ne ieşea bine“. Eram tineri, nu aveam ţinte materiale (uneori, nici măcar nu eram plătiţi), dar cei care veneau alături de noi simţeau că le oferim ceva dincolo de grijile de toate zilele. Acum, cei care vin să ne vadă sînt oameni care ne cunosc deja; dar am avut şi satisfacţia să descopăr că şi tinerilor le plac piese despre care nu aveau cum să ştie.

Nu cumva publicul e prea repede iubitor de muzici străine şi mai puţin dornic să descopere ce avem aici?

Avem o asemenea problemă, cu siguranţă. Pînă prin ’90 am cîntat cu Holograf rock, dar rockul era o supapă pentru ceea ce lipsea atunci. Cînd n-au mai existat nici cenzură, nici interdicţia de a purta părul lung sau cercel în ureche, interesul a scăzut dramatic. Acum, lumea ne întreabă de ce nu mai cîntăm rock, ca atunci. Răspunsul e mai complicat, dar cred că dacă am fi continuat să cîntăm ca atunci, probabil nu mai stăteam de vorbă în acest moment. S-a întîmplat acest lucru cu multe trupe care au trebuit să renunţe sau să-şi schimbe stilul. Rockul românesc nu mai e susţinut acum, îmi pare rău că trebuie s-o spun. Există cîteva trupe noi, de underground sau rock alternativ, care au succes, dar într-un public foarte restrîns. Or, jazzul e pentru un public restrîns, nu rock-ul. Rockul trebuie să umple stadioane. Rock-ul e, s-ar părea, specific anglo-saxon – există probabil nişte condiţionări arhetipale. Totuşi, în Franţa sau în Italia există pieţe naţionale puternice, interpreţi sau trupe umplu stadioanele, chiar dacă nu sînt cunoscuţi peste hotare. La noi, să umpli un stadion este peste puterile unei trupe româneşti, nu avem o piaţă naţională foarte dezvoltată. Noi însă, cu Basorelief, avem noroc: e un mare lux să faci muzica pe care vrei să o faci.

Foto: D. Muntean

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.