Un gînd despre prietenie
Chiar la începutul eseului său intitulat „Prietenul“, Giorgio Agamben povesteşte despre o controversă dintr-un text faimos al Antichităţii tîrzii, Vieţile şi doctrinele filozofilor de Diogene Laertius. Există opinia că, în textul dedicat lui Aristotel în această carte, s-ar găsi formula „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten“. Această opinie, pare-se, are o bază în textele unor ediţii ceva mai vechi ale cărţii. În ediţiile ceva mai noi, filologi iscusiţi au dedus că lipsa unei litere din transcrierea manuscriselor originale ar da totul peste cap – de fapt, textul real, cel scris de Diogene, cu acea literă inclusă, ar fi: „Cel care are mulţi prieteni, nu are nici un prieten.“ Această a doua variantă este validată şi de perfecta ei solidaritate logică cu întregul ei context. Cum sînt foarte departe de a avea competenţele arbitrajului unei dispute între mai vechii şi mai noii specialişti în greaca veche, reţin doar controversa şi merg mai departe. În orice caz, ambele formule, şi cea „eronată“, şi cea „corectă“, au făcut carieră. Una ori alta, ele sînt citate în operele unor nume grele: Montaigne, Nietzsche, Derrida, iată, Agamben etc. Ambele formule au meritul de a lumina adevăruri interesante despre prietenie. Merită să zăbovim puţin.
Prima formulă – „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten“ – ne spune că prietenia nu este întotdeauna o relaţie biunivocă. Mai precis, A poate fi prieten cu B, fără ca B să fie prieten cu A. Sigur că o asemenea observaţie contrazice cumva ceea ce ştim despre prietenie. Dar, dacă ne gîndim că prietenia aparţine aceleiaşi specii ca iubirea şi dacă privim mai atent relaţiile dintre oameni, care sînt întotdeauna asimetrice, s-ar putea ca această observaţie despre prietenie să nu ni se mai pară atît de stranie. Desigur, în legendă supravieţuiesc prieteniile împlinite, cele în care cei doi prieteni au unul pentru celălalt devoţiune şi loialitate deplină: Ahile şi Patrocle! Exact aşa e şi cu iubirile – legendare devin cele împlinite: Romeo şi Julieta! Ceea ce proiectează direct în legendă o prietenie ca aceea dintre Ahile şi Patrocle, ori o iubire ca aceea dintre Romeo şi Julieta este tragismul morţii care se inserează în interiorul relaţiei dintre cei doi, ca pentru a o pune la supremă încercare. Atît prietenia eroilor lui Homer, cît şi iubirea personajelor lui Shakespeare triumfă nu neapărat asupra morţii, ci în ciuda ei. Suprema probă a fost trecută. Prietenia primilor şi iubirea celor din urmă este definitiv şi exemplar împietrită, monumentalizată, mitologizată. Dar cele mai multe prietenii, ca şi cele mai multe iubiri nu sînt deloc aşa. Situaţiile în care unul iubeşte şi celălalt nu, sînt cu mult mai multe şi cu mult mai tulburătoare – Shakespeare este statistic inferior lui Cehov, în sensul că relaţia de iubire din Romeo şi Julieta, în care el o iubeşte pe ea şi ea îl iubeşte pe el, este cu mult mai puţin prezentă în lume decît relaţia din Pescăruşul, în care fiecare iubeşte pe cineva care, la rîndul lui/ei, iubeşte pe altcineva. Cred că aşa stau lucrurile şi în prietenie. Situaţiile în care cineva se comportă ca prieten cu altcineva, care îi întoarce alt tip de sentiment sînt mult mai dese decît cele care se împlinesc în reciprocitate. Situaţiile în care cineva iubeşte şi celălalt îi oferă „doar“ prietenia sînt adolescentine, dar nu tocmai rare. Iar situaţiile în care cineva se împrieteneşte (adică se pune pe sine în starea de prieten) cu cineva care nu face acest lucru şi întoarce doar amabilitate, dacă nu chiar răceală indiferentă, sînt foarte întîlnite.
A doua formulă – „cel care are mulţi prieteni, nu are nici un prieten“ – nu este atît de contraintuitivă ca prima. Faptul că prietenia „e floare rară“ se cunoaşte. Omeneşte, prietenia este un sentiment atît de intens şi atît de focalizat, încît este imposibil să fie larg distribuit.
Respectul, de pildă, este un sentiment care se cere a fi larg, la limită, chiar unanim distribuit. Dar prietenia, evident – nu. Pe de altă parte, această variantă – cea care pare a fi originală în Vieţi – indică o negativitate, ca şi prima variantă, dar întoarsă, logic, împotriva sieşi. Dacă în cazul „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten“, aflăm că este posibil să fii prietenul cuiva care nu îţi este prieten, în cazul „cel care are mulţi prieteni, nu are nici un prieten“ aflăm că nu este posibil să ai mulţi prieteni. Prietenia este suficient de generoasă ca să existe în sine, fără reciprocitate, dar este suficient de preţioasă ca să fie rară. Avertismentul din această formulă, însă, este pentru cei mult prea generoşi, care vor să-şi extindă puterile benefice ale sufletului asupra cît mai multor oameni. Este, de asemenea, un apel la maturizare pentru cei care vor să fie iubiţi de toată lumea, vor să le fie, toţi, prieteni.
În Etica Nicomahică, se ştie, găsim pagini profunde despre prietenie. Prietenia, ni se spune acolo, este participarea la conştiinţa existenţei celuilalt, a prietenului. Odată ce simţi că el gîndeşte, aşa cum simţi că tu gîndeşti, odată ce simţi că el simte, aşa cum simţi că tu însuţi simţi, odată ce simţi că şi el merge, aşa cum simţi că tu mergi cînd mergi – eşti prietenul lui. Unde greşeşte, însă, Aristotel, este cînd crede că doar traiul împreună poate duce la o asemenea contopire cu prietenul. Nici vorbă! Evident, prietenia este o specie a cunoaşterii, a cunoaşterii din care rodeşte acest sentiment cald al apropierii, dar o atare cunoaştere nu cere vecinătate imediată. De altfel, aceasta este şi splendoarea prieteniei: oricît de rară este, nu depinde nici de alţii (adică de reciprocitate), şi nici de împrejurări (adică de proximitate).
