Gunoiul sortat

Cînd am fost prima oară în Austria, prin anii ’90, m-am lovit de o mulţime de reguli care m-au uimit şi m-au umilit totodată. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez „cultural“. Ţin minte că m-a zăpăcit ideea că trebuie să sortez gunoiul în trei categorii (în România abia începuseră să se pună pungi de plastic în coşuri). În locuinţa unde am stat, m-am prins eu pentru ce e fiecare coş – sticlă, plastic şi gunoi menajer –, dar cînd m-am dus prima oară cu cele trei pungi pline la subsolul blocului, am descoperit acolo patru containere. Ecuaţia era mai complicată. N-am înţeles ce scria pe containere şi n-am ştiut unde să arunc fiecare pungă. Ar fi fost cazul, poate, să deschid pe rînd uriaşele pubele, să văd ce fel de gunoi e în fiecare. Dar, cuprins de senzaţia că am de-a face cu regulile unor maniaci şi că trebuie să fac o treabă de gunoier, m-am enervat brusc şi am aruncat pungile în ce container s-a nimerit. În capul meu, comisesem un act de adevărată rebeliune împotriva „absurdităţilor“ civilizaţiei austriece, dar probabil că localnicii l-ar fi perceput drept o barbarie gratuită, săvîrşită de un cretin din Estul Europei.  

Cîţiva ani mai tîrziu, am aflat că un român a primit prin poştă o amendă din Elveţia, pentru că oprise maşina pe o şosea, lîngă o pubelă de gunoi, în care aruncase o pungă. Pubela avea un proprietar care a văzut pe camera de supraveghere cum un străin aruncă gunoi în ea. A luat numărul de la maşină şi l-a reclamat la poliţie. Omul a fost identificat şi, în scurt timp, amenda i-a ajuns în cutia poştală din Bucureşti. El nici n-avea habar că săvîrşise ceva ilegal.  

Între timp, chiar dacă mai mult de formă, s-au mai schimbat lucrurile şi la noi, au apărut acele containere de culori diferite, la colţ de stradă, iar la metrou există cîte trei coşuri pentru deşeuri de diferite categorii. Cum însă Occidentul e întotdeauna înaintea noastră, acum, în Germania, coşurile publice de gunoi sînt deja cîte patru, de culori diferite. Iar în Austria am nimerit într-o zonă mai rurală în care, într-un apartament, am găsit cinci coşuri de gunoi. Printr-un regulament scris, eram rugaţi să ajutăm gazdele în sortarea eficientă a gunoiului. Apucîndu-ne să cercetăm lucrurile mai în amănunt, am descoperit că un coş era pentru hîrtie, altul pentru sticle, un al treilea pentru plastic iar al patrulea pentru gunoi menajer. Pe al cincilea scria „bio“. După o vreme, am reuşit să înţelegem că acolo se aruncau resturile alimentare, coji de fructe sau legume, de exemplu, care în timp fermentau şi se transformau în îngrăşămînt pe care gazdele îl foloseau în grădină. Toate bune şi frumoase, numai că primul care s-a dus să arunce pungile din casă în containerele mai mari din garaj a descoperit cu stupoare că acolo nu mai erau doar cinci categorii, ci şapte. Cartonul trebuia separat de hîrtie iar aluminiul, adică dozele de bere sau de suc, îşi aveau locul lor dedicat. A trebuit să mai umble puţin prin pungi, să mai selecteze cîte ceva.  

Doream să respectăm cît mai strict cerinţele gazdelor, dar cu timpul am început să întîmpinăm probleme din ce în ce mai complicate. De exemplu, sîmburele de avocado e bio sau e gunoi menajer? Se transformă în îngrăşămînt? Şerveţelul îmbibat cu suc merge la hîrtie sau la gunoi menajer? Folia care înveleşte borcanul de iaurt trebuie detaşată şi pusă la aluminiu? Din ce e făcut capacul de la borcanele de gem, care, evident, nu trebuie amestecat cu borcanul din sticlă? Am ajuns şi la clasica problemă a pliculeţului de ceai, care conţine părţi bio (frunzele de ceai), hîrtie (pliculeţul), plastic (firul) şi o capsă de metal. Stai şi le desfaci pe toate? Tot sortînd şi dezbătînd, era cît pe ce să treacă vacanţa. „Băi, frate, ăştia sînt nebuni, sau noi am înnebunit?“

Întors în Bucureşti, aşteptam în urma unei maşini de gunoi care blocase strada. Gunoierii, care într-o vreme parcă începuseră a arăta mai curaţi, aveau nişte veste parţial reflectorizante. Parţial – pentru că unele porţiuni nu mai reflectau nimic, de murdare ce erau. Am asistat cu stoicism la operaţiunea vărsării pubelelor unui bloc de apartamente în burta învîrtitoare a maşinii. Bineînţeles că nici urmă de sortare. Totul se amesteca în acelaşi malaxor urît mirositor. La urmă, pe jos au rămas nişte mizerii pe care gunoierii nici nu le-au mai băgat în seamă. Tot oraşul e plin de asemenea mici mizerii. Mi-am amintit cît de curate erau Austria şi Germania. Mi-am adus aminte şi de vorba unui jurnalist celebru, care, după o încercare de revenire în România, s-a reîntors în Germania spunînd că, asemeni lui Caragiale, doreşte să moară într-o ţară curată. Aici avem peste tot de-a face cu mizeria şi mizeriile. Nu doar pe stradă. Zicem că vrem să scăpăm de mizerie, că n-o mai suportăm. Poate că ar trebui să ne apucăm de curăţenie şi să începem de la mizeria în sens fizic. Să descoperim şi noi ideea că gunoiul sortat nu mai pare chiar aşa de mizerabil şi că obsesia curăţeniei poate oferi beneficii mai mari decît liniştea nepăsării.