Forţa reformatoare a nostalgiei

„Dacă mi s-ar da o lună de antichitate şi aş fi liber să aleg unde şi cînd vreau să o petrec, aş petrece-o în Bizanţ, cu puţin timp înainte ca Iustinian să deschidă Sfînta Sofia şi să închidă Academia platonică“, scrie undeva Yeats. Motivul pentru care poetul alegea acel timp şi acel loc era convingerea sa că, prin cîrciumile acelui Bizanţ, ar fi putut găsi pe unul dintre cei care au dus arta mozaicului la nivelul uimitor pe care îl admirăm şi noi astăzi, după un mileniu şi ceva. Acest artist absolut al moizacului ar fi avut cunoştinţele să-i răspundă lui Yeats la cîteva întrebări fundamentale, printre care şi cea referitoare la pogorîrea supranaturalului în lumea noastră. Fiorul rîndurilor lui Yeats nu este doar liric şi metafizic, este nostalgic.

În general, orice evocare a Bizanţului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrşit la soroc, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre polis-ul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrşit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanităţii – au durat suficient de mult ca să arate tot ce pot, ca să ne înveţe tot ce ne puteau învăţa. Despre Bizanţ, însă, vorbim mereu cu o umbră de regret, ca şi cum vorbim despre un om care s-a sfîrşit înainte de vreme. Interesant este că, simţind astfel, nu facem decît să consacrăm, peste mileniu, spiritul întregii sale istorii. Bizanţul s-a născut dintr-o nostalgie şi a murit cu alta: a apărut din nostalgia pentru gloria apusă a Romei şi a murit cu nostalgia de a fi ratat obiectivul de a repeta (sau de a continua la acelaşi nivel) marea istorie a Romei. Bizanţul a fost locul în care Roma şi Atena ar fi putut fi reconciliate, armonizate şi împletite, rezultînd capitala perfectă. O utopie! Deşi avea toate datele să reuşească, Bizanţul a ratat.

Interesant este că cel dintîi mare împărat bizantin, cel al cărui timp îl nostalgizează pe Yeats, adică Iustinian I, a ajuns un împărat reformator şi benefic Imperiului, tot dintr-o mare nostalgie. La Iustinian I, nostalgia era, de fapt, iluzie trăită. El nu doar că tînjea după vremurile de glorie ale Imperiului Roman, el era atît de convins de eternitatea Imperiului, încît trăia perfect convins că este un împărat roman, pur şi simplu. A fost, de altfel, ultimul împărat al lumii care vorbea latina ca limbă maternă. Iustinian I a devenit împărat al Bizanţului în 527, într-un timp în care rostul istoric al Imperiului Bizantin, acela de a fi locul marii întîlniri între cele două mari religii, nu se întrezărea încă. În 527, islamul pur şi simplu nu exista – Mahomed nici nu se născuse încă.

Iustinian I – spunea Vladimir Hanga – a vrut să fie omul marilor restaurări: politice, religioase şi legislative. Efervescenţa vieţii creştine în Bizanţul său a fost determinantă pentru întreaga viziune a împăratului asupra lumii. Fondatorul imensei Catedrale Sf. Sofia (catedrala unui concept!) era un om auster, serios şi determinat, un iubitor al ordinii. Iustinian a urmat la tron lui Iustin, unchiul său analfabet, dar plin de glorie militară, care ajunsese împărat prin voinţa soldaţilor săi, în 518. Iustinian i-a fost cel mai apropiat confident şi, fiind adoptat ca fiu, i-a succedat la tron. Cînd a devenit împărat, Iustinian avea, de partea realităţii, un imperiu slăbit, o umbră a ceea ce fusese odată, dezordini sociale şi dispute teologice dezbinatoare, şi o economie haotică. Nici forţa militară a Imperiului nu era îngrijorătoare pentru adversari, după cum aveau să o dovedească viitoare expediţii. Iustinian a intuit corect că rigoarea instituţională a Dreptului roman trebuia readusă în cetate. Reforma urma să se facă prin regăsirea rădăcinilor ordinii şi justiţiei.

În 528, Iustinian a numit o comisie formată din zece jurişti, sub conducerea unui faimos profesor de drept al timpului, Tribonian, şi le-a cerut să elaboreze legislaţia pentru a restabili ordinea civilă în Imperiu. Un an mai tîrziu, a apărut ceea ce cunoaştem astăzi sub numele „Codul lui Iustinian“ (Codex Justinianus), adică o colecţie a tuturor edictelor imperiale emise de la Hadrian (79-138), pînă la zi. Această operă de codificare prin forţa ei legislativă, dar şi prin însuşi actul constituirii ei, urma să fie suficientă pentru a reinstaura dreptul roman în toată splendoarea sa. Cel puţin, aşa credea Iustinian la început. Realităţile, însă – vorba unui filozof de ocazie – sînt complexe. Aşa se face că, un an mai tîrziu, Tribonian a fost din nou chemat şi pus la treabă. De această dată, i s-a ordonat să strîngă toate operele rămase de pe urma jurisconsulţilor romani, să selecteze textele importante încă relevante şi să le publice împreună, pentru a fi reper practicienilor dreptului, căci dreptul există cu adevărat numai în măsura în care se aplică în spiritul şi în continuitatea sa. Comisia lui Tribonian s-a structurat în trei subcomisii, pe parcurs s-a creat şi o a patra, şi s-au apucat de lucru. Munca era imensă: trebuiau compilate peste 2000 de cărţi scrise într-un veac şi jumătate de efervescenţă jurisprudenţială. Iustinian le-a dat un termen de finalizare rezonabil: zece ani. Uimitor pentru toată lumea, lucrările au mers foarte uşor şi opera s-a încheiat în trei ani. Au apărut astfel, în 50 de volume, ceea ce ştim astăzi drept „Digestele lui Iustinian“ (Digesta) sau, în limbaj grecesc, „Pandectele“. „Digestele“ nu au fost doar simplă operă de compilaţie, ci şi un efort de aducere la zi a scrierilor compilate, intervenţiile echipei lui Tribonian în textele antice rămînînd în istorie sub denumirea de „tribonisme“. Identificarea şi studierea acestor interpolaţiuni au devenit o preocupare încă de la finalul Evului Mediu, constituind una dintre cele mai îndelungate şi pasionante aventuri ştiinţifice din istoria intelectuală a dreptului. În timp ce încă se lucra la „Digeste“, Iustinian a făcut un pas mai departe. În 533, l-a convocat din nou pe Tribonian, de data aceasta alături de alţi doi renumiţi profesori de drept, Teofil din Constantinopol şi Doroteu din Beirut, cerîndu-le să elaboreze un fel de manual de drept pentru uzul studenţilor şi practicienilor, deopotrivă. Au rezultat „Instituţiunile“ (Institutiones), lucrare care cuprinde descrierea şi analiza instituţiilor juridice, inclusiv punctele de vedere adesea diferite ale teoreticienilor asupra unor situaţii de drept. Între timp, alţi jurişti au alcătuit colecţia tuturor edictelor emise de Iustinian însuşi, sub titlul de „Noile constituţii“ (Novellae Constitutiones) – operaţiune care a continuat şi după moartea împăratului. Aceste patru lucrări, împreună, constituie ceea ce, începînd cu secolul al XII-lea, se cheamă „Colecţia Dreptului civil“ (Corpus Iuris Civilis). Istoricii ştiu astăzi că, ceea ce Iustinian a vrut să fie o operă legislativă de vîrf, care să relanseze Dreptul roman, a fost, de fapt, punctul său final. Un „grand finale“, aşa cum Dreptul roman merita! Cu Iustinian, Dreptul roman şi-a încheiat glorios istoria practică. Din acel moment, spiritul său, instituţiile sale, logica sa şi, mai ales, filozofia sa un pic stoică, dar compatibilă cu umanismul, după cum se va vedea cîteva secole mai tîrziu, au rodit în întreaga lume, producînd civilizaţie, pace şi bunăstare. Totul a fost clădit, de fapt, dintr-o mare nostalgie.