Răspîntiile marilor religii

● În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, gîndirea islamică ajunsese la răscruce. Asumînd riscurile pe care le presupune simplificarea, spunem că se aflau, de o parte, Abu Hamid Al-Ghazali (1058-1111) şi, de partea cealaltă, Averroes (1126-1198). Al-Ghazali dispreţuia filozofia şi credea numai în „raţionamentul“ mistic, îşi făcuse un obiectiv declarat din distrugerea fundamentelor tradiţiei gîndirii greceşti, pentru ca, pe locul liber, să se înalţe cu autoritate silogismele şi învăţăturile sufismului. El vedea în misticismul radical singurul fel acceptabil  de viaţă (a şi părăsit postul de profesor de la Bagdad pentru o recluziune mistică de 11 ani), iar gîndirea sa era ca o năprasnică lovitură de sabie. De cealaltă parte se afla Averroes, care gîndea că filozofia şi religia se presupun şi se stimulează întru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui (pentru că „adevărul nu contrazice ade-vărul“ – vorbă frumoasă şi perfectă ca o caligrafie arabă). Credea în gîndirea cuprinzătoare, flexibilă şi armonioasă, aşa că îl comenta pe Aristotel cu aceeaşi pasiune cu care căuta să desluşească mesajele Coranului. Cu o mie de ani înainte de a se vorbi despre multiculturalism în Europa obeză de atîta democraţie, Averroes încerca să dovedească, prin cercetările sale, că dialogul intercultural îmbogăţeşte, şi nu subminează islamul. După o ezitare care a durat mult prea puţin, imensul corp de gîndire al islamului s-a mişcat pe drumul arătat de Al-Ghazali, iar Averroes a însemnat ceva pentru posteritate, mai degrabă în spaţiul creştin, unde Toma d’Aquino l-a valorizat definitiv. De ce s-a întîmplat aşa, ar trebui să ne explice cei care se ocupă de ceea ce, cam pompos, se numeşte „istoria ideilor“. Şi, oricum, nu mai contează decît pentru membrii comunităţilor academice ori pentru cei foarte curioşi din fire.

● Ultimele şase decenii ale secolului al XIV-lea rămîn decisive într-un chip destul de puţin desluşit, totuşi, pentru evoluţia Estului ortodox al Europei. Este vremea controversei isihaste, care a opus două figuri majore ale creştinismului: Grigore Palama şi Varlaam Calabrezul. Simplificînd – cu toate riscurile pe care le presupune simplificarea –, se aflau de o parte şi de alta o viziune pronunţat mistică şi o viziune pronunţat raţională asupra creştinismului. Controversa în sine s-a dezvoltat pe mai multe dimensiuni, cea considerată centrală fiind disputa asupra luminii pe care ucenicii au văzut-o pe muntele Tabor în timpul Schimbării la Faţă (Matei 17:2; Marcu 9:3; Luca 9:29). Este această lumină creată sau necreată? Atoniţii, practicînd isihasmul, susţineau că pot ajunge la „perfecţiunea“ de a vedea acea lumină şi că ea este necreată. Varlaam, un adevărat savant al timpului, dar şi un versat diplomat bisericesc, a ironizat isihasmul, l-a contestat şi a susţinut, nici mai mult, nici mai puţin, că subminează învăţătura cristică. I-a răspuns Grigore Palama, într-o manieră cel puţin egală ca elocinţă şi competenţă. Disputa a ajuns să genereze un Conciliu convocat la Constantinopol în primăvara lui 1341, prezidat chiar de împăratul Andronic al III-lea Paleologul. A cîştigat Palama, iar scrierile lui Varlaam au fost declarate eretice şi distruse. Dar controversa nu a încetat şi a mai fost nevoie de alte cinci concilii (primul convocat chiar în vara lui 1341), desfăşurate pe durata a zece ani, pentru a regla definitiv chestiunea, deoarece atacurile la isihasm nu au încetat după înfrîngerea lui Varlaam. Dincolo de chestiunea pur teologică, au fost cel puţin alte două elemente de context politic care au determinat acest mers al lucrurilor. Pe de o parte, disputa dintre dinastiile Paleologilor şi Cantacuzinilor pentru tronul Bizanţului a fost puternic influenţată, dar a şi influenţat puternic deciziile Conciliilor, avînd în vedere faptul că monahii de la Athos se bucurau de un prestigiu imens în Imperiu. Pe de altă parte, nu lipsită de interes este evoluţia deciziilor Conciliilor, în funcţie de dinamica fragilă a raporturilor dintre cele două Biserici, de Răsărit şi de Apus, care erau, în epocă, într-un dialog interesant, vizînd reunirea, determinat de creşterea pericolului otoman. În orice caz, victoria lui Palama a deschis drumul unei anume dezvoltări a ortodoxiei, îmbogăţind-o mistic şi stimulînd-o în sensul trăirii creştine, dar a închis un alt posibil drum de evoluţie, în care dialectica greacă şi platonismul ar fi fost motoarele dezvoltării. E greu de spus cum anume ar fi evoluat lucrurile în Biserica de Răsărit şi, în consecinţă, în întreaga civilizaţie est-europeană, dacă Varlaam nu ar fi fost declarat eretic şi interzis. Consecinţele pe care le am în vedere nu sînt neapărat determinate de victoria lui Palama, cît de reprimarea lui Varlaam.  

● Direcţiile în care au evoluat creştinismul (ortodox) şi islamul, după ce au trecut de cele două răspîntii mai sus relatate, se cunosc. O mare religie va miza întotdeauna pe calea mistică, atunci cînd îi e dată alternativa raţiunii. Doar aşa se respectă pe sine.