Scriitura subiectivă

Miorel Ciobănaş fusese bîntuit de morbul scrisului încă din copilărie, dar o conştiinţă artistică autentică dobîndi abia la maturitate, cînd citi, într-un interviu cu un prozator important, informaţii tulburătoare. Mai întîi află că, la un moment dat, Camil Petrescu zisese undeva: „Din mine însumi eu nu pot ieşi.“ Iată, îşi spuse Miorel, definiţia prin excelenţă a creaţiei literare – imposibilitatea de a evada din tine însuţi. Poate asta făcuse greşit în toţi aceşti ani! Ieşise prea mult din el însuşi, îşi pierduse specificitatea eului propriu. De aceea îi refuzaseră povestirile, atît de des, editurile şi revistele semnificative din ţară. Erau artificiale, vorbeau prea mult despre ceilalţi şi prea puţin despre el.

Apoi, spunea autorul respectiv în interviu, un scriitor adevărat ascunde întotdeauna o mare traumă emoţională. În absenţa ei, exerciţiul estetic rămîne golit de miză, nu are încărcatură psihologică. Păi, la traume emoţionale, Miorel Ciobănaş se considera posesor de centură neagră. Toată copilăria şi adolescenţa lui au fost un lung şir de cutremure psiho-emoţionale – cum obişnuia să zică doamna doctor a întreprinderii de prelucrarea materialului lemnos, unde muncea. „Dacă aţi suferit cutremure psiho-emoţionale, stimaţi colegi, să veniţi să vorbim! Neapărat! Doar ştiţi unde este cabinetul meu!“  Nu s-a dus, totuşi, niciodată. Ce-ar fi înţeles doamna doctor din zbuciumul său interior? E drept, i-ar fi putut povesti despre episodul în care tatăl lui băuse antigel în loc de vişinată şi, culmea, scăpase cu viaţă. Revenise însă în familie cu un aer uşor zbanghiu şi, din cînd în cînd, mai învîrtea biciul de căluşar pe deasupra capetelor copiilor şi nevestei. Ar fi putut aminti chiar şi de maică-sa, pe care nu o mai văzuse de la 12 ani. Dumneaei o ştersese cu un văr primar în lume (spre disperarea tatălui, care hotărî acum ca, în giumbuşlucurile sale periodice din interiorul clanului, pe lîngă bici, să folosească şi puşca de vînătoare). Toate acestea lăsaseră, desigur, urme. Mă rog, psiho-emoţionale. Miorel se imagina, frecvent, în postura unui ucigaş în serie, doborînd, fără oprire, trupurile din jurul său: cu pistoale, cu toporişti şi, de ce nu, cu drujba forestieră. Se vedea zîmbind sardonic, cu faţa plină de sînge... Nu a scris niciodată despre aceste lucruri – textele lui erau diametral opuse, cu iepuraşi inocenţi şi floricele de cîmp suave. Greşise, în mod cert. După lectura interviului amintit, fu sigur că existenţa sa scriitoricească va intra într-un nou segment. Unul dinamic, intens, menit să-l facă celebru.

Momentul părea să fie sub bune auspicii, din mai multe puncte de vedere. Tot atunci, cineva din conducere veni la el şi îi comunică un lucru onorant: „Miorelule, uite care-i treaba! Noi vom edita un catalog de promovare a firmei noastre în zonă, dar ne-am gîndit să-i dăm o notă mai particulară. Credem că informaţiile excesive despre lemn ar plictisi peste măsură, aşa încît am vrea să introducem şi o secţiune, cum să-i zic, literară. Dar literară nu în sensul poezelelor de domnişoare de pension, nici în cel de roman sentimental. Avem în vedere nişte comentarii inspirate la diverse probleme din marea literatură. Chestiuni care să nu fie străine unui public larg – „Luceafărul“ lui Eminescu, de pildă! – şi care să atingă probleme de viaţă, cu miez. Tu, băiatule, cochetai cu literatura şi, sîntem convinşi, ne-ai putea furniza nişte articole de bun simţ. Ce zici, te bagi?“ Cum să nu se bage? Simţea că revelaţia scrisului se produsese în clipa potrivită. Dumnezeu îşi întorsese privirea către el. Un nou destin i se deschidea în faţă, mai ales că, în aceleaşi zile, o întîmplare nefericită luă, paradoxal, pentru Miorel,  o turnură pozitivă. Fostul director general al întreprinderii se stinse, la o vîrstă înaintată, iar conducerea apelă, iarăşi, la Ciobănaş. Îi puseră la dispoziţie date din lunga existenţă a inginerului şi îl rugaseră să le lege într-un necrolog cu tentă artistică. Îi acordau, în plus, onoarea să-l citească la funeralii.

Miorel scrise ambele texte, în stare de transă. Era hipnotizat de efectul literaturii, al literaturii autentice. Îi tremura pixul pe hîrtie, broboane de sudoare i se prelingeau, încet, pe tîmple. Ajunsese axis mundi. Prin coincidenţă, articolul lui despre Hyperionul eminescian intră pe mîna editorului catalogului, în ziua înmormîntării matusalemicului director general. Omul citi, năucit, mai întîi, titlul – Sîngele lui Cătălin –, iar, ulterior, o veritabilă „continuare“ a poemului, unde Hyperion nu se mulţumeşte cu resemnarea selenară, stabilită de autor, ci revine printre muritori cu o drujbă de toată frumuseţea, pentru a-i decapita pe Cătălin şi Cătălina. Nu înainte, bineînţeles, de „a-i scăpa“ – după cum se exprimase Miorel – „un cap între felinare“, şi Demiurgului. Îngrozit, omul puse mîna pe celular. Apelă toţi membrii conducerii, fără succes însă. Aveau telefoanele închise, serviciul funerar începuse de mult. Trimise, disperat, un SMS preşedintelui companiei şi directorului executiv: „Opriţi-l pe dementul de Ciobănaş de la citirea necrologului!“ Fie şi receptat atunci, mesajul ar fi venit prea tîrziu, oricum. În biserică se petreceau evenimente dramatice. Miorel ajunse la fraza în care fostul mare bărbat al muncilor forestiere învîrtea biciul de căluşari deasupra capului angajaţilor, pentru a „mai reteza nasurile alungite ale nesimţitorilor“. Un pîlc de bărbaţi stupefiaţi îl înşfăcă, scoţîndu-l pe sus din lăcaşul sfînt, în răcnetele lui infernale: „Ignoranţilor, nenorociţilor, lăsaţi-mă! Tocmai aţi ucis scriitura subiectivă!“  

Un lucru bun decurse, totuşi, de aici. Urcat în ambulanţa de la Psihiatrie, Miorel avea pe faţă exact rînjetul sardonic cu „se vizualizase“, de atîtea ori, în clipele cînd din el însuşi nu putuse ieşi.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.