Puşcăriaşi şi puşcăriaşi…
Nu doresc nimănui să ajungă în puşcărie. Orice formă de univers concentraţionar e, fie şi pentru fărîma de umanitate care subzistă încă în adîncul celui vinovat, un coşmar, un abis, o catastrofă. Admit că nu există altă soluţie pentru corecţia răului social, că izolarea şi condiţiile aspre de viaţă pot preveni escaladarea criminalităţii, pot provoca teama potenţialului infractor, inapt să respecte regulile convieţuirii curente, normele comunitare. Ideea că transgresiunea trebuie amendată, că greşeala se plăteşte, face parte din metabolismul originar al dreptăţii. Evident, judecata nu exclude – chiar în cazuri extreme – compasiunea şi nici anularea oricărei şanse de reintegrare a celui culpabil.
Pe de altă parte, e imposibil să nu faci diferenţa între cineva care fură de foame sau din cauza unor nefericite contaminări de mediu (influenţe toxice, mizerie familială şi socială, circumstanţe smintitoare de tot soiul) şi cineva care, îndestulat şi plasat în somptuoase poziţii publice, fură din lăcomie, din aroganţă, dacă nu chiar din prostie. Trebuie să fii cu totul dezorganizat sufleteşte şi moralmente ca să-ţi rişti pielea cînd ai de toate, cînd ştii că există riscul de a fi prins şi că nu-ţi vei putea justifica bunurile acumulate prin cîştigurile tale licite. Din punctul meu de vedere, un asemenea comportament indică ori un iraţional sentiment al invulnerabilităţii („nu vor îndrăzni să se atingă de mine“, „voi fi şef pe viaţă“), ori un gen de obnubilare mentală compatibilă, din păcate, cu dexterităţi intelectuale valide, cîtă vreme se exercită în alte domenii.
Dar există puşcăriaşi şi puşcăriaşi. Unii îşi asumă pedeapsa cu resemnare, dacă nu chiar cu o anumită demnitate, alţii zgîlţîie isteric zăbrelele chiliei, făcînd imposibilul să înfurie sau să înduioşeze naţia. Îşi clamează nevinovăţia, se declară persecutaţi politic, scriu la gazetă, intră pe blog, incriminează justiţia, cer solidaritate şi achitare promptă. Nu mă grăbesc să judec. Constat doar că merită atenţie, ba chiar oarecare consideraţie, şi cealaltă categorie de arestaţi, cei care îşi duc crucea în tăcere, nesusţinuţi de posturi de televiziune, de partide politice şi de mila populară. Avem de-a face, în fond, cu o discriminare nelalocul ei. Un exemplu: Victor Babiuc. Nu pot aprecia gradul lui de vinovăţie. Nu e treaba mea, n-am competenţa şi datele necesare ca să-l acuz sau să-l apăr. Observ însă că, de cînd e în închisoare, îşi execută supliciul cu o onorabilă discreţie. Nu face declaraţii amare sau revendicative, nu invadează mediile cu trăirile şi revelaţiile lui, nu se străduieşte să ne stoarcă lacrimi. Încă o dată: nu interzic altora să-şi manifeste temperamentul, să se convertească la metafizică, să-şi dea poalele peste cap. Dar mi se pare drept să semnalez că există şi alt „model“: acela al unui fost ministru şi deputat care, după o inevitabilă iritare în momentul condamnării, şi-a asumat, fără tapaj, soarta.
Deunăzi, am văzut un interviu cu un fost puşcăriaş, cîntăreţ de muzică rap, despre care nu ştiam nimic. „Palmaresul“ lui e destul de piperat: arestare, eliberare condiţionată, rearestare, eliberare. Îl cheamă Tudor Sişu. Spunea numai lucruri de bun-simţ, uneori subtile, adesea cu un haz ataşant („Nu mai aveam ce căuta în închisoare, au început să vină înăuntru elitele, lumea bună“). Omul n-a intrat la răcoare fiindcă ar fi umblat – ca alţii – la multe milioane de euro, fiindcă ar fi păgubit, în vreun fel, finanţele publice. A „umblat“ la droguri. Îl vor fi compătimit unii colegi, vreo rudă sau vreo iubită. Dar nu s-au organizat mari dezbateri televizate în jurul augustei lui persoane, nu s-au difuzat pe nici un post interviuri cu părinţii şi avocaţii săi, n-a fost plîns de admiratori patetici şi de gazetari „sufletişti“. Iarăşi: există şi acest „model“, acela al unui artist care ştie să depăşească un episod sumbru al biografiei sale, cu oarecare umor, fără ranchiună, fără să se victimizeze melodramatic. Şi ca el sînt, cu siguranţă, mulţi alţii, suferind anonim, pe drept sau pe nedrept, singuri cu necazul şi cu speranţa lor. Nu zic că ar fi în stare, toţi, să scrie, ca Nicu Steinhardt, Jurnalul fericirii, dar ar putea fi pomeniţi într-un jurnal asemănător, ca nişte personaje decente.
