Comerţul cu iluzii

Sărăcia este una dintre temele importante ale cinematografiei italiene de după al Doilea Război Mondial. Este redată sub toate formele şi implicaţiile sale sociale, dar şi individuale. Vorbim aici despre lipsuri, alienare, zbatere, obsesii, dar şi despre modul în care lupta pentru a ieşi la suprafaţă îl schimbă pe fiecare om. Îmi amintesc o scenă în care o gospodină încearcă să ascundă starea de sărăcie faţă de vecini şi rude. Metoda aleasă consta în a pune pe sobă, de fiecare dată, la orele de servire a mesei, tot felul de resturi din casă, cărora le dădea foc. În fumul care se isca îşi chema copiii, aflaţi la joacă în faţa casei, strigîndu-le că masa este gata. „Avem friptură şi azi!“ spunea veselă, încercînd fără succes – dimpotrivă, făcîndu-se de rîs – să ascundă lipsurile.

Această scenă de film mi-a venit brusc în memorie, cînd am auzit de iniţiativa guvernanţilor noştri de a „ajuta“ o parte a populaţiei să-şi plătească ratele către bănci. Este uşor să spui că ajuţi, numai că trebuie să ştim că economia şi societatea au nişte reguli şi legi peste care este greu să treci fără a obţine un efect contrar celui scontat. Nu ştiu ce consilieri or fi existînd pe la Palatul Victoria, dar de data asta ori nu au consultat deloc, ori nu au fost ascultaţi cu atenţie.

Dacă sistemul de sprijin va fi aplicat aşa cum în linii mari a fost anunţat, primii cîştigători vor fi băncile, adică tocmai partea din acest mecanism al îndatorării, al expansiunii, al crizei şi apoi al imposibilităţii de plată, care nu merită a fi ajutată. Băncile din România sînt cele care au ascuns comisioane, au încasat, la începutul rambursării, rate alcătuite în proporţii foarte mari din propria dobîndă, pentru a fi sigure pe profitabilitate, au făcut o propagandă uriaşă pentru tot felul de forme de creditare şi produse bancare uneori absurde (creditul cu buletinul este doar un exemplu), au dictat clienţilor contracte de creditare ce conţineau tot felul de clauze mai mult sau mai puţin conforme cu legile, şi tot băncile s-au asigurat că nu pot fi date în judecată oricînd, oriunde (adică la orice instanţă) şi de către oricine. S-au bucurat, ca nici o entitate economică, de beneficiile perioadei de expansiune economică, s-au extins, au plătit salarii şi bonusuri uriaşe pentru tot felul de „manageri“ despre care se credea că au inventat apa caldă. Sigur, nimeni nu le putea opri de la aşa ceva, numai că, aşa cum ai parteneri (debitorii, persoane fizice sau juridice, adică firme sau simpli cetăţeni) de pe urma cărora obţii avantaje în perioadele bune, tot aşa trebuie să ai parteneri, pe care să-i respecţi la fel de mult şi să-i tratezi cu vorbe bune şi cafele, şi în perioadele mai grele, de criză economică. Or, la greu, comportamentul lor, ştim cu toţii, nu a mai excelat în amabilităţi. Cu alte cuvinte, ne bucurăm cu toţii la bine şi vă întristaţi doar voi (debitorii) cînd economia intră în recesiune. Personal, ca mulţi alţii, nu am fost chemat pentru a rediscuta, a renegocia, a amîna şi, în general, spre a căuta împreună soluţii pentru susţinerea în condiţii de criză a ratelor. Milioane de oameni nu-şi plătesc datoriile nu pentru că sînt rău-platnici, beţivi sau hoţi, ci, pur şi simplu, pentru că veniturile lor, în condiţii de criză, nu le-au mai permis şi nu le permit să fie corecţi. La toate acestea a pus capac măsura de combatere a crizei, luată de nişte incompetenţi (alţi mincinoşi, creatori de fum precum gospodina invocată) care ne-au tăiat salariile. Ei au înţeles că salariile sînt ale lor, pentru că ei le plătesc, şi nu ale noastre, cei ce muncim pentru ele. Au tăiat salariile şi pensiile, dar nu au tăiat şi ratele la bănci. Aşa se face că relaţia client – bancă se află în prezent sub zodia unei „duşmănii“ aproape la modul propriu. Nu ne mai sună personal şi nici nu ne mai cheamă la sediul băncii. Sîntem sunaţi pe telefoane mobile, care au un oarecare caracter personal, ca nivel de apelare, de către tot felul de fetiţe (după voce) sau chiar de roboţi, care funcţionează chiar şi în week-end şi care ne întreabă cînd sîntem născuţi (ca şi cum ar dori să ne ofere cadouri în ziua de naştere) şi ne tratează ca pe nişte infractori, punîndu-ne să ne identificăm. Ni se aminteşte la modul obsesiv şi agresiv că sîntem datori şi că trebuie să le ducem banii cît mai repede. Sîntem anunţaţi cu un tupeu nesfîrşit (şi pe ce bază legală???) că ne înregistrează convorbirile cînd ne apelează, în dorinţa – probabil – de a nu-i mai înjura. Nu mai vorbim de momentul în care creanţa este cedată către o firmă de executări silite. Atunci, situaţia debitorului poate deveni dramatică…

Sigur, este nevoie de o intervenţie în această stare de lucruri. Numai că a te gîndi să procedezi selectiv, după criterii pe care le imaginează un funcţionar micuţ dintr-un minister e o mare eroare. Este greu să explici cum ai gîndit, cînd doreşti să-i ajuţi numai pe cei cu venituri doar pînă la un cuantum, sau cu datorii doar pînă la un nivel, sau doar nu ştiu pînă la ce număr de zile de întîrziere. În vecinătatea acestui milion de oameni, de care se vorbeşte, se mai află alte cîteva milioane de oameni, unii cu situaţii dramatice de tip familial (număr de copii, şomaj, număr de membri ai familiei, nivel de îndatorare ş.a.m.d.), care nu vor fi ajutaţi. Ei vor rămîne cu frustrarea şi cu gîndul neliniştitor că au fost abandonaţi definitiv. Criteriile administrative vor opera aiurea într-o realitate pe care nimeni nu o poate cuantifica deplin în complexitatea sa. Chiar şi cel mai sofisticat aparat birocratic, servit de cele mai luminate minţi (deşi realitatea o cunoaştem cu toţii, este pe dos), nu va face decît să adîncească nemulţumirea şi iritarea. Oamenii se vor înghesui la cozi infernale şi vor aduce documente care să ascundă sau să modifice adevărul, pentru a se încadra în criterii. Vor fi vecini şi prieteni care vor discuta între ei, constatînd că Guvernul i-a ajutat tocmai pe cei care puteau, încă, să plătească, şi nu i-a ajutat tocmai pe cei aflaţi în cele mai dificile situaţii. Totul se va îneca într-o birocraţie fără margini, copleşită de pile şi nepotism, în care singurii cîştigători, siguri de încasarea ratelor la timp, vor fi băncile. Vor veni cu dosare „bune“ oameni leneşi, rămînînd în afară oameni harnici, dar imposibil de ajutat pentru că nu îndeplinesc un criteriu imaginat de funcţionarul mic, despre care vorbeam. Întreg proiectul va eşua. Avem deja exemplul ajutoarelor sociale în bani, care alimentează cu sume uriaşe mii şi mii de cîrciumi insalubre de pe întreg cuprinsul patriei.

Iniţiatorii ideii pe care o dezbatem trebuie să ştie că economia nu se face pe cale administrativă. Nu poţi să dai o ordonanţă prin care veniturile să crească, să crească şi PIB-ul, să trăim cu toţii bine şi să nu mai avem datorii la bănci. Vorbesc aici despre economie de piaţă, şi nu despre soluţii pentru repartizarea echitabilă a sărăciei. Deşi, într-un alt plan, distincţia este foarte importantă (unii n-o mai fac şi nici nu se mai obosesc cu asemenea „probleme inutile“), nu trebuie să fii social-democrat sau liberal pentru a înţelege că statul, într-o lume liberă, trebuie să acţioneze cu tact şi cu atenţie. După nivelul de inteligenţă al unor asemenea decizii se pot demola valori sau se pot consolida valori. Or, atitudinea faţă de bani şi gestiunea banului stau la baza lumii capitalului. Libertatea de a te împrumuta presupune şi obligaţia de a-i da înapoi, fără iluzia că vine statul şi te ajută. Se pot crea, altfel, iluzii cum că ne putem îndatora oricît, putem să nu plătim ratele pentru că sare statul în ajutorul nostru, nu ne lasă el la greu. Metoda lui Moromete de a ameninţa cu revolta cînd preceptorul îi spune că-i ia vita din bătătură dacă nu plăteşte foncirea către stat nu mai merge. Apariţia Guvernului în rolul de agent salvator al celor mulţi şi plini de greutăţi, prin asemenea metode, este o mare eroare. Altceva ar trebui făcut. Ideea ar fi aceea a unui sistem mai complex şi unitar de susţinere a debitorilor şi a sistemului bancar în contextul crizei. Se poate imagina un proiect comun, între bănci comerciale, BNR şi Guvern, care să cuprindă în mod clar facilităţi şi obligaţii de plată, posibilităţi de renegociere a termenelor şi a sumelor de plată, situaţii de începere sau imposibilitate a demarării executării silite (Imaginez o familie cu mulţi copii minori, care intră în imposibilitate de plată şi are apartamentul gajat la o bancă. Îi dăm pe toţi afară din casă? Care mai sînt şansele lor? Care sînt costurile sociale ale unei asemenea măsuri? Cine poate sări în ajutorul lor sau în ajutorul băncii creditoare?), metode de executare silită, limite ale executării silite. Poate statul să preia creanţe ale băncilor asupra unor asemenea cetăţeni (astfel încît familia invocată să rămînă în casă, chiar în calitate de chiriaşi, pînă cînd copiii îşi termină studiile)? Ce instituţie? În ce condiţii? Cum? Filozofia de bază ar trebui să fie aceea a tratamentului egal. Cu toţii ne bucurăm şi obţinem beneficii cînd economia este în expansiune şi tot cu toţii trebuie să suportăm şi efectele crizei. Băncile ar putea fi obligate, dacă nu sînt destul de prudente, să-şi constituie rezerve în perioadele de profituri mari, care să le permită abordări mai relaxate cînd apare criza. Şi, nu în ultimul rînd, trebuie să respectăm omul. A-i trata pe clienţii care, fără voia lor, intră în situaţii complicate, ca pe nişte duşmani este o atitudine nefericită, care spune totul despre un sistem nefericit. Invenţia cu maşina care ne telefonează şi cu care unii dintre noi vorbesc este ceva sinistru, o festă pe care ne-o joacă tehnologia. Îmi aminteşte de situaţia hazlie în care se afla un vecin din copilăria mea, care, cînd mergea la oraş, saluta toate manechinele din vitrine, crezînd că sînt oameni.

Nu am abordat în mod intenţionat subiectul din punctul de vedere al unui posibil plan sau proiect electoral al iniţiatorilor. Am făcut asta din motivul că iniţiatorii pot fi bănuiţi şi de bune intenţii, nu numai de cîştigarea de voturi. E bine să ne gîndim la oameni şi putem empatiza cu cel sărac, aflat în necaz, dar nu este bine să-i vindem iluzii. Oamenii cred în ele şi apoi, cînd totul eşuează, supărarea este mare. Datoriile sînt ale lor şi vor rămîne la ei. Ele trebuie plătite, chiar dacă vor fi plătite mai tîrziu şi chiar dacă vor fi plătite tot către bănci sau către stat. Sîntem săraci şi avem multe probleme, printre care şi datorii la bănci. De asta nu ne scapă nimeni.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: L. Muntean