Cine e fraierul geopolitic, pînă la urmă?
„Trebuie să ne luăm adio de la ideea că Ucraina este parte a unui joc de şah geopolitic. Trebuie să susţinem amîndouă taberele aflate în conflict pentru a găsi o soluţie politică la criză, care să permită Ucrainei să nu mai fie supusă presiunii de a decide în favoarea unui partener sau a altuia.“ Asta zicea ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier, pe 14 februarie, cînd s-a întîlnit cu omologul său rus Serghei Lavrov. Şi mai continua zicînd că există diferenţe de percepţie între UE şi Rusia, dar că partenerii ar trebui să lucreze împreună, în mod transparent, pentru ca pe viitor să nu mai apară probleme şi neînţelegeri ca cele din Ucraina. Fără să-i pese că era Ziua Îndrăgostiţilor pe stil american, Lavrov i-a întors-o oarecum brutal şi de faţă cu ziariştii: „Sînt de acord cu Frank-Walter că nu ar trebui să există sfere de influenţă. Dar trăgînd Ucraina într-o parte şi zicîndu-i că trebuie să aleagă între Rusia şi Uniunea Europeană este, de fapt, o încercare de a crea o sferă de influenţă. E evident, şi cuvintele drăguţe nu pot schimba asta.“
Faza asta e ca o hîrtie de turnesol. Neamţul a încercat să prezinte problema oarecum neutru, chiar oferind un avantaj moral interlocutorului. Spunînd că Ucraina nu ar trebui să fie supusă la presiuni de nici una din părţi înseamnă a admite implicit că tabăra din care el face parte (UE) a făcut asemenea presiuni. Crede sincer chestia asta? Mă îndoiesc.
Adevărul este că Ucrainei i s-au oferit nişte avantaje din partea UE, într-un Acord de Asociere care a început să fie negociat acum mulţi ani. Şi care (e amuzant chiar) a fost pornit pentru că UE trebuia să ofere ceva proeuropenilor instalaţi la Kiev în 2004 şi care erau foarte dornici să adere la Uniune. Nu avem cum să vă primim – le-a spus atunci UE –, dar hai să facem întîi un Acord de Asociere, apoi mai vedem. Acordul de Asociere în sine a pornit ca un mod de a amîna discuţia despre dorinţa Ucrainei de a adera. Deci, nici pe departe o presiune europeană pentru ca Ucraina să adere la blocul UE – dimpotrivă. În schimb, Rusia a făcut presiuni asupra Ucrainei să nu semneze. Acesta e un adevăr simplu, matematic.
Mai mult chiar, UE a fost criticată retroactiv, după Vilnius, că a pus condiţii Ucrainei (reforma justiţiei, Timoşenko). Or, dacă a pus condiţii Ucrainei înseamnă nu doar că nu a făcut presiuni asupra Ucrainei, ci chiar a fost destul de mofturoasă în relaţiile cu Kievul, corect? Atunci, de ce ar spune ministrul de Externe german că Ucraina este supusă presiunii din ambele părţi? O fi atît de prost informat sau de prostănac? Mai degrabă pare genul de retorică ce face loc pentru compromis: hai, frate rusule, nu contează ce a fost, nu e o bătaie geopolitică parte-n parte, a fost o mică gîlceavă, hai să ne concentrăm pe viitor, cum facem să liniştim lucrurile? Ca un cuplu care, după păruială, iese la cină romantică de Valentine’s Day. La care fratele Lavrov i-o întoarce ca un bădăran: hai sictir cu cuvintele frumoase, aţi vrut să ne furaţi Ucraina, mama voastră de imperialişti! Cam acesta e dialogul surzilor, care are loc zilele astea la nivel geopolitic.
Iar dilema de bază e aceasta: e UE un actor geopolitic? Adică genul de putere care ocupă avanposturi, înfige steaguri şi dictează populaţiilor aservite? Ne-am obişnuit cu ideea unei Uniuni Europene care e ca un club ce trebuie să-şi păzească uşile, să nu dea buzna fel de fel de ţări aflate la coadă. Un club al prosperităţii şi al valorilor. Încrederea de sine a acestui club a fost puternic zdruncinată de criza economică, dar o călătorie în Balcani sau la Tbilisi ar fi revigorantă: încă sînt state care dau buzna. UE încă trebuie să-şi păzească uşa. Încurajate de exemplul Croaţiei, Muntenegru şi Macedonia se pregătesc să intre şi sînt în etapa aceea de „stăm-cuminţi-pînă-intrăm“. Alianţa de guvernare de la Chişinău se numeşte „pentru Integrare Europeană“ şi nu are deloc aerul că rezistă presiunilor europene de a se alătura Uniunii – dimpotrivă, elita moldovenească e disperată să primească măcar o perspectivă de aderare, adică să i se spună că poate să cumpere bilet de intrare în club, la un moment dat. Deci, UE e un club în care oamenii vor să intre, dar nu pot aşa uşor pentru că sînt reguli stricte – ba chiar, din ce în ce mai stricte. Polonia a avut reguli mai dure la intrare decît Grecia – toate ţările din Est a trebuit să implementeze acquis-ul european înainte de aderare, Grecia şi Spania întîi au intrat şi apoi au terminat adoptarea acquis-ului. România şi Bulgaria au avut reguli mai stricte decît Polonia, adaptate la situaţia mai proastă a administraţiilor de aici. La rîndul lor, ţările din Balcani vor avea reguli mai dure faţă de România – de pildă, corupţia şi reforma justiţiei fac acum obiectul unui capitol de negociere separat, ultimul care va fi închis. Deci, UE s-a fript cu România şi suflă în iaurt în Muntenegru şi Macedonia. Acesta e peisajul relaţiei de vecinătate dintre UE şi ţările care nu vor să-i fie vecini, ci membri. E o relaţie categoric dezechilibrată: aceste ţări vor mai mult să intre în UE decît vrea UE să le primească, de aici condiţiile şi negocierea. Atunci, de unde discuţia despre UE în termeni de bloc care vrea să cucerească teritorii, să înfigă steaguri şi să se ia la trîntă cu ruşii în vecinătatea estică?
Cum zice The Economist: UE vrea mai puţin Ucraina, decît vrea Rusia să nu piardă Ucraina. Rusia e atît de obsedată de pierderi, încît nu înţelege ideea că Ucraina ar putea să vrea să intre într-un club unde Rusia nu se vede ca membru. UE este un animal greu de înţeles de către establishment-ul (şi din păcate şi de către publicul) rusesc. Imediat după ce a anunţat că va oferi Ucrainei gaz ieftin şi un împrumut de 15 miliarde de euro, Putin a declarat cu mîndrie: „Vreau să atrag atenţia că acest acord nu vine la pachet cu nici un fel de condiţie.“ Ei, aici e punctul în care Rusia, la rîndul său, devine de neînţeles pentru occidentalul mediu: cum adică să dai bani aşa, degeaba? Care e faza? Faza e simplă: e un joc de dominare. Îţi salvezi de la înec iobagul, ca să-l poţi tapa de resurse, şi data viitoare. Îi oferi fix cît să nu moară de foame, dar cît să mai aibă nevoie de tine şi data viitoare.
„Nu sîntem într-o licitaţie cu Rusia pentru Ucraina“ – au afirmat Barroso, van Rompuy şi alţi înalţi oficiali europeni, înainte şi după summit-ul de la Vilnius. De atunci, un val de critici s-a revărsat asupra UE. „Aţi pierdut Ucraina, fraierilor!“, „Condiţii vă trebuiau vouă, de ce aţi ţinut musai să fie eliberată Timoşenko?“, „V-a luat Putin prăjitura de sub nas, anchilozaţilor!“ – cîteva dintre gîndurile revărsate în editoriale şi rapoarte de analiză. Dar staţi aşa. E adevărat, a fost o licitaţie pe care Putin a cîştigat-o. Doar că a fost singurul care a licitat. Licitaţia a avut loc numai în capul lui Putin şi al lui Ianucovici. Chiar doream, noi, contribuabilii europeni, să-i vedem pe şefii noştri van Rompuy şi Barroso participînd la această licitaţie? Cum ar fi fost? Domnul Putin oferă 15 miliarde împrumut şi 2% reducere la gaze. / Domnul Rompuy supralicitează: 17 miliarde şi subvenţie la electricitate din banii contribuabilului european pentru oţelăria lui Ahmetov. Domnul Putin supralicitează: 20 de miliarde şi încă 10 dolari minus la gaze etc. Poate că aşa şi-a imaginat Viktor Ianucovici că va fi, şi i-a plăcut rolul de domnişoară curtată, dar UE nu a intrat niciodată în această licitaţie. Şi nici nu trebuia să intre. E problema contribuabilului rus că Putin dă bani unei ţări falimentare, fără să pună nici o condiţie. Asta e o idee proastă din principiu: peste doi ani, cînd se vor termina banii, Ucraina va avea aceleaşi probleme economice şi va avea iar nevoie de un împrumut. Va scoate Putin iar un cec? Însă ar fi fost scandalos pentru contribuabilii europeni ca Rompuy să participe la o asemenea licitaţie. Ucrainei i s-a spus că va primi bani de la UE şi de la FMI, dacă va purcede la îndeplinirea unor condiţii. Cînd a spus că el nu pune condiţii, Putin le-a transmis ucrainenilor ceva de genul: uitaţi, fraţilor, noi vă dăm bani uşor, nu ca zgîrciţii ăilalţi. Asta înseamnă a vedea în condiţii un mod de umilire – logică defectă de naţionalist-KGB, internalizată şi de antioccidentalii din România, de stînga şi de dreapta. Condiţiile nu sînt însă o chestie de orgoliu, ci sînt importante pentru viitor: dai bani unei ţări şi te asiguri că se pune pe picioare, ca să nu-ţi mai ceară şi peste doi ani. E chiar atît de simplu. Dacă Putin dă bani Ucrainei fără nici o condiţie, atunci ar trebui lăsat să se descurce cu problemele economice ale Ucrainei. Faptul că a cîştigat o licitaţie unde a concurat de unul singur nu spune nimic despre potenţa financiară a Rusiei şi nici despre (im)potenţa financiară a UE. Cele 15 miliarde de dolari promise (şi acum blocate) de Rusia ca împrumut Ucrainei reprezintă cam de 20 de ori mai puţin decît pachetele europene de asistenţă oferite Greciei. Spre comparaţie, 13 miliarde a fost împrumutul european oferit pentru salvarea Ciprului, o ţară cu populaţie de 45 de ori mai mică decît Ucraina. Deci, UE poate interveni financiar, dar nu ca exerciţiu de dominaţie, ci ca exerciţiu de salvare şi punere pe picioare. De aici, condiţiile. România, o ţară de două ori mai mică decît Ucraina, a avut la dispoziţie mai mult decît dublu din bugetul UE 2007- 2013, bani gratis, care nu trebuie daţi înapoi, spre deosebire de împrumutul lui Putin. Din bugetul 2014- 2020 va avea chiar mai mult la dispoziţie – deşi şeful Guvernului, Victor Ponta, e morocănos pe tema asta: e cam puţin, vericule. Plus că acriturile astea de europeni au felurite proceduri prin care baronii noştri nu pot să fure banii de-a dreptul, deci trebuie să facă scheme complicate de furt, adică să muncească pentru banii ăia, cum ar veni. Nu mai bine s-ar înţelege Ponta cu Putin pentru nişte bani împrumut, fără condiţii?
Revenind la Ucraina, haideţi să punem în context şi ideea de licitaţie, şi ideea de potenţă financiară la Vest şi la Est. Ajutorul fără condiţii nu înseamnă că e dezinteresat, aşa cum condiţiile înseamnă că împrumutătorului îi pasă de banii săi şi de sănătatea împrumutatului. Dar, dacă UE e obişnuită să ţină uşa întredeschisă şi să pună condiţii la intrare, poate avea un joc geopolitic? Cum poţi să înfigi steaguri în afară, dacă tu îţi propui mai degrabă să controlezi steagurile care vor să intre înăuntru? UE e nepregătită pentru un joc geopolitic. „Nu ştim să jucăm jocul acesta. Şi nici nu vrem să-l jucăm“, zicea, săptămîna trecută, Pirkka Tapiola, şeful delegaţiei UE la Chişinău. De ce spunea el asta şi care era discuţia – săptămîna viitoare.
