Pămpălău geopolitic? Nu cred
Încheiam săptămîna trecută cu întrebarea: poate avea UE un joc geopolitic? Şi mai întrebam cum poţi să te gîndeşti că vei cuceri noi spaţii pentru clubul UE, cînd, de fapt, te străduieşti să faci cît mai dificilă intrarea în club – a se vedea Balcanii de Vest sau Turcia. Încheiam citîndu-l pe Pirkka Tapiola, şeful delegaţiei UE la Chişinău, care zicea că UE nu e bună la jocuri geopolitice. Contextul era următorul, şi merită povestit pentru că are relevanţa sa: un think-tank din Slovacia prezenta, la Chişinău, un sondaj de opinie despre opţiunile moldovenilor în ceea ce priveşte dilema UE vs Uniunea Vamală cu Rusia. Dacă oamenii erau forţaţi să aleagă, atunci cîştigă UE la mustaţă. Însă la întrebarea liberă, se observa o confortabilă majoritate a celor care vor cu UE + cei care vor şi cu UE, şi cu Rusia. Avem, deci, la electoratul moldovenesc, o înduioşătoare ignorare a faliilor geopolitice, parcă oamenii îţi spun: noi vrem să fim prieteni cu toată lumea, de ce trebuie să alegem?
De la aceste cifre de sondaj, la evenimentul de prezentare s-a pornit o discuţie interesantă. Tapiola – un diplomat excelent, fost consilier al şefei diplomaţiei europene şi om care şi-a făcut toată cariera în spaţiul fost sovietic, ca diplomat finlandez, apoi european – a prezentat politica mainstream în domeniu: UE nu doreşte o competiţie geopolitică cu Rusia, Parteneriatul Estic nu înseamnă competiţie, ci ar trebui să ducă la cooperare. Spre deosebire de Rusia, UE este un actor extern care se bazează pe propria atractivitate. Spunea domnul Tapiola: „Sîntem foarte mîndri că sîntem un actor de tip soft power. Noi nu lucrăm în sfera geopolitică. Nu despre asta este Uniunea Europeană, nu jucăm acest joc, nici nu ştim să îl jucăm, nici nu îl vom juca. Sînt trist să văd discuţia în termeni UE vs Uniunea Vamală.“
Au urmat apoi cîţiva comentatori de la Chişinău. Care toţi aveau cam aceeaşi reacţie: stai, dom’le, poate că UE nu a vrut competiţie geopolitică cu Rusia, dar asta avem acum, vă place sau nu jocul, trebuie să-l jucaţi. Cum zicea Victor Chirilă, şeful Asociaţiei de Politică Externă: „Şi soft-power-ul este o formă de putere, iar UE trebuie să se adapteze şi să facă faţă reacţiilor Rusiei, cînd e necesar. UE nu vrea să vorbească în termeni geopolitici, dar nici nu îi poate neglija. Rusia înţelege numai de puterea forţei, şi, atunci, UE trebuie să fie unită, să spună clar cum stau lucrurile.“ Alţi vorbitori s-au învîrtit în jurul aceloraşi idei. Mă gîndeam că, totuşi, situaţia e uşor ridicolă: reprezentantul UE zice că UE nu vrea să intre într-o competiţie cu Rusia pentru Moldova, iar moldovenii de acolo ziceau ceva de genul: dom’le, dar intraţi, trebuie să intraţi, cum adică să nu intraţi?!
De reţinut că scena se petrecea înainte de escaladarea violenţelor de la Kiev şi fuga lui Ianucovici – s-ar putea ca discuţia să fie şi mai relevantă acum. Nu vi-l imaginaţi pe dl Tapiola ca un diplomat-contabil, care se ascunde după cuvinte. Dimpotrivă, este o excelentă alegere pentru postul de reprezentant UE la Chişinău, e mai degrabă un intelectual public decît un diplomat clasic – l-am auzit în discuţii cu uşile închise, spunînd nişte lucruri tăioase şi adevărate. Dar, pe de altă parte, Tapiola exprimă la Chişinău poziţia comună a statelor UE – consensul adică. Iar acest consens a fost construit spre evitarea unei confruntări cu Rusia. Iar acest consens îşi atinge limitele şi e depăşit de acţiunile practice ale UE în Est.
UE a susţinut Parteneriatul Estic – ca o politică special dedicată vecinilor europeni din fosta URSS. Deci, un pachet special. Rusia nu e prinsă în acest pachet. Cu Rusia, UE are o altă politică – Rusia are un pachet al ei. Conceptul se numeşte: „spaţii comune“. Adică UE construieşte împreună cu Rusia un spaţiu economic comun, sau un spaţiu de liberă circulaţie a persoanelor, sau un spaţiu de cooperare politică. Acest concept a rămas însă pe hîrtie, de cînd sistemul Putin face mai puternică gena asiatică în ADN-ul statului rus.
Consensul UE din acest moment e că cele două pachete merg în paralel: 1) Construim Parteneriatul Estic cu cele şase ţări foste sovietice (Ucraina, Moldova, Belarus, Georgia, Armenia, Azerbadjan) şi 2) Construim Parteneriatul strategic cu Rusia prin spaţiile comune. Nu-i aşa că sună bine? Trebuie să recunoaştem că are anvergură. Poate că UE nu e un tigru geopolitic, dar sigur e bun jucător de GO: construişte cu răbdare. În esenţă, domnul Tapiola are dreptate: politica UE a fost construită în refuzul geopoliticii. De ce ar trebui să avem conflict cu Rusia, cînd putem coopera? Acolo unde geopolitica vede conflict, UE a preferat să propună cooperare.
Totuşi, geopolitica ajunge din urmă UE. Să vedem cum. Mi-ar fi simplu să citez unul dintre mulţii purtători de cuvînt ai Kremlinului din lumea experţilor ruşi – pe model sovietic, lumea think-tank-urilor ruseşti livrează, la cerere, idei bune de folosit de către şefii zilei. Dar nu fac asta. Vom cita un expert onorabil şi rezonabil. Dmitri Trenin este director al biroului din Moscova al Carnegie Endowment for International Peace. Într-o analiză cu titlul „A practical approach to EU – Russian relations“ („O abordare practică a relaţiilor UE – Rusia“), observăm cum au fost primite dinspre Moscova conceptele nongeo-politice propuse de UE: „UE a dezvoltat o politică pentru vecinătatea Rusiei, care a fost complet separată de politica europeană pentru Rusia – asta pînă cînd Bruxelles-ul şi Moscova au intrat în coliziune pe tema Ucraina, la finele lui 2013. (…) Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, europenii occidentali sînt portretizaţi în Rusia ca nişte infractori neaveniţi (trespassers), într-un teritoriu dincolo de habitatul lor natural.“
Repet, Trenin nu este unul dintre ideologii agresivi ai Kremlinului, nici nu face parte dintre sonaţii ideologiei euroasiatice, de care e plin Facebook-ul. Dimpotrivă, încearcă să explice relaţia UE – Rusia astfel încît să devină comprehensibilă de ambele părţi. Cu toate astea, din argumentele sale înţelegem imposibilitatea înţelegerii. Dinspre Rusia, Parteneriatul Estic este văzut ca o politică pentru vecinătatea Rusiei, şi atît. Iar orice e în vecinătatea Rusiei trebuie să aibă acordul Rusiei. Nu contează dacă UE are intenţii paşnice sau nu, simplul fapt că vrea să aibă o politică pentru Kiev sau Chişinău, separat de politica sa faţă de Moscova, este interpretat ca o agresiune. De aici, ideea absurdă că europenii sînt percepuţi ca agresori în teritorii… ruseşti – prima dată de la Marele Război, zice Trenin.
Sînt Ucraina sau Moldova teritorii ruseşti ori nu? Neînţelegerea are la bază o raportare cu totul diferită la ideea de suveranitate în vecinătate. Pentru UE, vecinii care vor să se apropie de ea au acest drept. Pentru Rusia, vecinii care vor să se îndepărteze de ea nu au acest drept.
Titulatura comisarului Stefan Füle este: comisar pentru Extindere şi Politica de Vecinătate – semn că pentru UE nu e clar cine îi este definitiv vecin şi cine îi e viitor membru. Pînă să ajungă în ceea ce Rusia consideră a fi maidanul propriu, UE nu a avut acest gen de probleme. Însă acum le are. Scena de la Chişinău, în care prietenii mei moldoveni îl îndemnau pe reprezentantul oficial al UE ca Uniunea să fie mai colţoasă faţă de Rusia, e relevantă pentru starea de spirit în Est: nu ne lăsaţi pe mîna Rusiei. Ce face UE cînd aceste popoare îşi pun speranţa în ea? Ce face UE cînd cele două obiective – apropierea de Ucraina, Moldova, Georgia şi alte state care vor să se apropie de ea + relaţii bune cu Rusia nu mai sînt posibile în acelaşi timp? Pentru că, de fapt, asta e noua situaţie: Rusia spune Europei să nu-şi bage nasul în maidanul său, iar ce cred popoarele de acolo e irelevant.
Vedem că UE e supusă unor tiruri critice de sens contrar. Celebrul „Fuck the EU“ al Victoriei Nuland exprima frustrarea unor oficiali americani, mult mai obişnuiţi cu jocurile geopolitice decît europenii. Dezamăgirea multora (inclusiv în România) că UE nu a fost mai colţoasă pe tema Ucrainei vine pe fondul unei comparaţii imaginare, care răspunde la întrebarea: ce ar fi făcut America dacă era în locul UE? (Chiar, ce ar fi făcut, ar fi trimis tancurile?) De cealaltă parte, establishment-ul rusesc vede în UE un agresor, o reproducere cu arme diplomatice a invaziei din 1941. Însă aceste două acuzaţii nu pot fi adevărate în acelaşi timp: UE nu poate fi şi arhetipul pămpălăului geopolitic, şi moştenitorul virilităţii naziste. Criticii trebuie să se decidă.
Totuşi, de remarcat că, deşi spune că nu joacă acest joc, UE îl joacă. Conform logicii lui Putin – eu mă enervez, îmi încordez muşchii şi europenii se sperie –, la Vilnius ar fi trebuit să vedem nişte europeni care închid uşa în nas Ucrainei. Chestia asta a mers cu NATO la summit-ul de la Bucureşti, cînd Putin s-a încordat, iar europenii şi americanii au trîntit uşa în nas Georgiei şi Ucrainei (e drept că Bush s-a lăsat atunci înduplecat de englezi şi de nemţi să nu provoace Rusia – putem fantaza la un scenariu în care logica de texan neoconservator a lui Bush s-ar fi impus, şi Ucraina era azi membră NATO). Cert e că la Vilnius nu s-a întîmplat aşa: dimpotrivă, Merkel l-a tras pe Ianucovici de mînecă să semneze. Europenii nu doar că nu s-au lăsat intimidaţi de Rusia, dar au sfidat-o prin ignorare. Pentru o putere frustrată cum e Rusia lui Putin, cel mai rău e să fie ignorată – acceptă mai uşor chiar agresivitatea, decît spectrul irelevanţei. Tot europenii au fost activi la Kiev în a detensiona atmosfera – pactul între opoziţie şi Ianucovici, intermediat de ministerul polonez de externe, a oprit masacrul şi a demoralizat aparatul de represiune. Faptul că Maidanul a trecut la ofensivă şi a făcut acordul caduc nu îi răpeşte acestuia meritele de a fi facilitat întoarcerea situaţiei în defavoarea lui Ianucovici.
Modul în care Polonia a jucat în evenimentele din Kiev spune multe despre UE. Mă întreabă Alexandru Răuţă, în dezbaterile pe care le avem (pe pagina mea de Facebook) – ce căutau trei miniştri de externe europeni la Kiev şi de ce nu era acolo şefa diplomaţiei europene? E o întrebare foarte bună. În esenţă, e vorba de caracterul consensului european. Acesta se construieşte greu, se schimbă greu şi importante sînt statele care preiau leadership-ul. În Ucraina, acţiunile europene au luat-o înaintea consensului european. Întrebarea dlui Răuţă ar trebui însoţită de o alta: ce căuta ministrul polonez la Kiev, vorbind în numele întregii UE? Pentru că asta a făcut. Mai mult chiar, a fost limpede că Sikorski era primadonă, deşi îi căra după el pe şefii diplomaţiilor franceze şi germane. Gîndiţi-vă la scena asta: Franţa şi Germania aliniate de Polonia ca să facă pace la Kiev, cu emisarul Rusiei chemat la negocieri (apoi s-a retras protestînd). Polonia – adică ţara altădată împărţită ca salamul între miniştrii de externe ai Germaniei şi URSS. Polonia a putut face asta pentru că e 1) membru UE şi 2) un membru UE care ştie să joace jocul şi are un diplomat briliant în fruntea ministerului, deci a putut vorbi în numele UE. Ce s-a întîmplat înainte şi după Vilnius şi a devenit evident la Kiev e că Polonia şi Suedia au pus bazele unui nou consens în UE. Un consens care spune că nu vrem conflict şi concurenţă cu Rusia, dar nici nu putem lăsa baltă popoarele din Est care au dreptul legitim de a nu fi vasalele Rusiei.
