Valea Prahovei din Austria

Prin dreapta ne depăşeşte un domn cu oarecare chelie şi mustaţă (un fel de Valerian Stan, dacă nu cumva l-aţi uitat deja), cu o mină de om satisfăcut că merge în concediu. Are cu el întreg familionul – nevastă şi trei copii. Schiurile sînt pe acoperiş, portbagajul geme de sacoşe care astupă complet geamul din spate. În faţă a apărut iarăşi Audi-ul enorm, cu număr de Cluj, condus de bărbosul voinic. Nu se vede cu cine mai e în maşină. Depăşim un Renault de Timişoara. La volan – o cucoană între două vîrste, cu ochelari şi părul roşu, vîlvoi. Stă dreaptă şi foarte atentă, de parcă ar vrea să prindă o muscă de pe parbriz. Trecem şi de două Logan-uri cu numere de Vrancea, pline de tineri veseli, probabil în echipă. E rîndul nostru să i-o luăm înainte lui „Valerian Stan“, care vorbeşte la telefon.  

Ne apropiem de Viena în ritm de vals. Imensele mori de vînt, albe, cu ale lor cîte trei pale, parcă ţin pasul cu „Dunărea albastră“ a lui Strauss – ta-ra-rim-pam, ta-ra-rim-pam, ta-ra-ri-raa. Parcă şi maşinile valsează pe autostradă, tot întrecîndu-se şi depăşindu-se între ele. E o zonă de drum întotdeauna plină de maşini româneşti care se îndreaptă spre Alpi, mai ales la vremea asta. O întreagă comunitate de oameni care ştiu una şi bună: Austria. Atraşi an de an, ca de un imens magnet. Controalele la graniţă nu-i perturbă. Nici o reintroducere a vizelor nu i-ar putea ţine în loc. Nu-i sperie nici ura unora dintre unguri, a căror ţară trebuie traversată de-a lungul. Mulţi dorm peste noapte la Budapesta şi acolo aud înjurături. Dar ce contează... ţinta e clară. Merg la oamenii ăia care ştiu să ascută canturile schiurilor, pînă cînd îşi pot exfolia cu ele o unghie. Se duc la pîrtiile cele late şi bine bătute de Ratrac-uri, noapte de noapte. În ţara unde sînt întotdeauna bine primiţi. Pleacă într-acolo cu zecile şi sutele de mii (doar în lunile martie, aprilie şi mai ale anului trecut, au fost 50.000 de turişti români în Austria).

Se duc să mănînce şniţel vienez cu cartofi prăjiţi, crenvurşti şi ştrudel cu mere sau brînză (eventual în sos de vanilie), să se delecteze cu piureurile de mere, să deguste găluştele şi cartofii tirolezi, salatele de untişor, rucola şi valeriană, să bea schnapps de pere şi de caise, să-şi dreagă digestia cu Jägermeister.

Să găsească pe masă tacîmuri de argint, cerbi de argint cu şerveţele în coarne şi miniorhidee, chiar şi la restaurantele de la baza pîrtiilor. Să bea cafele bune din ceşcuţe pictate. Să mănînce afară, iarna.  

Să calce pe covoare şi mochete în care piciorul, fie şi încălţat în clăpari, se afundă. Să se bucure de formele plăcute ale clanţelor, să-şi învelească pielea în prosoape absorbante şi să se culce în cearceafuri fine.

Să uite de mizeria toaletelor publice din propria ţară şi să-şi încînte privirea de culorile faianţelor, ale podelelor, blaturilor şi chiuvetelor, să se lase mîngîiaţi de jeturile catifelate de apă, care ies din robinetele strălucitoare, să miroasă odorizante şi săpunuri bune, să nu mai aibă parte, prin hoteluri, pensiuni şi benzinării, de scurgeri înfundate sau instalaţii care nu merg.

Să fie aproape peste tot întîmpinaţi cu zîmbete, să nu perceapă nici urmă de milă ori dispreţ cînd spun că sînt români. Să-i observe pe paltonarii din marile staţiuni, care nu seamănă cu paltonarii de la noi. Să se mire de bărbaţii care poartă blănuri şi care, odată cu milioanele, îşi plimbă netulburaţi căţeii de rase nemaivăzute.

Să meargă la băi, la Längenfeld, de pildă, să se scalde în apele sulfuroase sau sărate şi să asculte muzică subacvatică. Să picotească, hipnotizaţi de orga de lumini. Să facă cromoterapie. Să se lase masaţi de toate felurile de jeturi de apă şi să caşte gura la nebuniile ruşilor. Să rîdă de metrosexualii sau ce or fi fiind indivizii aceia îmbrăcaţi în costume de baie în dungi şi cu bretele, ca în filmele de pe timpuri.

Să asculte muzică tiroleză şi să-şi aducă aminte de Anda Călugăreanu şi de Toma Caragiu.

În sfîrşit, să-şi încarce minţile şi sufletele privind semeţia piscurilor albe. Să urce într-o clipită, cu telecabine ameţitoare, cu telegondolele sau cu telescaunele încălzite, pînă în vîrfuri imposibile. Să străbată ca vîntul munţi întregi, pe schiuri ori pe placă. Să privească, în zilele însorite, marea de culmi zdrenţuite, de jur împrejur, pînă hăt departe, la mai bine de 100 de kilometri. Cînd e înnorat, să se întristeze pe toate nuanţele de plumburiu pe care le-a inventat Dumnezeu.

Să se bucure de confortul deplin al cabanelor şi hotelurilor alpine, cînd afară se dezlănţuie urgiile albe. Să se întrebe cînd au avut timp oamenii şi cum de a fost posibil să construiască mii şi zeci de mii de parapeţi contra avalanşelor, pe toţi munţii.  

La ora închiderii pîrtiilor, să petreacă şi să bea bere pe terasele încălzite cu arzătoare de gaz, cot la cot cu schiori din toată lumea. Să schimbe informaţii cu ei. Să se bucure de vacanţă, să se simtă în mijlocul lumii civilizate. Asta îşi doresc. Înspre asta se precipită, pe autostrăzile aglomerate.  

„Valerian Stan“ ne depăşeşte din nou. A terminat de vorbit la telefon. Parcă sîntem numai între noi, românii. Polonezul cu Toyota grej e un intrus cumsecade. A apărut de pe drumul care vine de la Bratislava, probabil. Şi bineînţeles că nu are habar că noi sîntem, aici, un fel de navetişti anuali, că drumul ne e la fel de familiar cum ne era, odată, şoseaua de pe Valea Prahovei. Ba chiar, hai s-o recunoaştem, aici e chiar noua noastră Vale a Prahovei. Dunărea e şi ea pe aproape, cu valsurile ei, adică şi cu al lui Ivanovici, al nostru, ca să nu mai spunem că pe Strauss şi pe Mozart i-am cunoscut dintotdeauna şi ne sînt dragi. Şi ei sînt de-ai noştri.