Nu mor caii cînd vor cîinii

Nu m-am gîndit niciodată pînă acum de ce taman aceste două animale au fost alese în proverb, de ce Calul iese, evident, mai bine, mai nobil, mai puternic decît Cîinele, în această alăturare (ce-i drept, proverbul zice mai departe că nici cîinii cînd vor stăpînii, dar să nu ne încurcăm acum şi cu oamenii...). Zilele trecute a venit însă un producător francez la mine, care pregăteşte un film documentar despre caii sălbatici din Camargue, de undeva din Spania, şi din Delta Dunării: „Am văzut că aţi scris o carte despre cîini şi m-am gîndit că poate puteţi să-mi spuneţi ceva şi despre cai“ – mi s-a adresat el, scoţînd un carneţel de notiţe. M-o fi luat drept veterinar? Nu ştiu, dar a trebuit să mă gîndesc şi să-i spun omului ceva. Şi am avut, brusc, un soi de revelaţie: imaginea răsturnată, ca în oglindă, a calului şi a cîinelui în imaginarul (cel puţin) european.

Maidanezii mei sînt cîini abandonaţi. Unii ajung să se „sălbăticească“, un biolog rus a identificat şi forme de micro-evoluţie a populaţiei canine moscovite, iar în India există aşa numiţii cîini paria, presupuşi a proveni din cîinii sălbatici, înrudiţi deci cu dingo. Mă rog, esenţial este că ajung să trăiască pe stradă, adică departe-de-casă, unde le este locul în calitatea lor de animale domestice. Apare astfel ceea ce Mary Douglas ar fi numit cu siguranţă o poluare simbolică, o dez-ordine ce trebuie remediată. Aici soluţiile se împart, după cum ştim: pentru unii, ei trebuie „duşi undeva“, îndepărtaţi – sau, pentru cei mai cruzi, eliminaţi; pentru alţii, trebuie readuşi la condiţia lor „normală“, adică în casa omului. Dacă în România prima soluţie mai prevalează, în majoritatea ţărilor europene, a doua variantă este de mult cea de la sine înţeleasă. Respectul omului pentru cîine presupune deci să-l readucă într-o casă atunci cînd acesta a devenit orfan.

Ce se întîmplă însă cu caii, în speţă faimoşii cai „sălbatici“ din Deltă?

Mai întîi, să amintim pe scurt situaţia lor.

În Deltă, animalele domestice sînt ţinute adesea (şi) în libertate, mai ales porcii şi vacile, dar, uneori, şi caii. Ecosistemul o permite şi întreţinerea gospodăriilor (în majoritatea lor de pescari, nu de agricultori cu normă întreagă) o cere. Adunate în turme, aceste animale pot produce însă şi pagube, atît ecologice, cît şi economice, pentru eventualele culturi ţărăneşti din zonă. Iar cînd controlul gospodarilor asupra animalelor lor domestice scade, aceste pagube cresc: departe-de-casă, aceste animale devin un pericol. Cam aceasta este situaţia generală, pe scurt.

Faimoşii cai sălbatici din Deltă (în principal din Pădurea Letea) sînt însă cai abandonaţi definitiv. Prin 1980, a izbucnit o epidemie de febră aftoasă la o fermă zootehnică din Sfîntu Gheorghe, care creştea cai pentru export – ca mai tot ce se „producea“ în acea vreme în România. Dispoziţia „de sus“ a fost să fie împuşcaţi toţi. Dar directorului fermei zootehnice i s-a făcut milă, se pare, şi le-a dat drumul în Deltă. Peste douăzeci de ani mai tîrziu, prin 2008, medicul veterinar Ştefan Răileanu identificase 3540 de exemplare de „cai sălbatici“.

A izbucnit apoi scandalul legat de furtul unor astfel de cai, deturnaţi şi vînduţi pentru carne, ocazie cu care s-au descoperit şi multe alte nereguli şi forme de „braconaj“ inuman. Lumea s-a revoltat, Vier Pfoten a intervenit, Elena Udrea a semnat un parteneriat în vederea implementării proiectului „Caii Sălbatici – Letea“. Ulterior, lucrurile s-au mai potolit, dar problema nu a dispărut. Ca şi în cazul maidanezilor, pentru unii, caii sălbatici erau un pericol şi trebuiau eliminaţi, pentru alţii, erau o comoară a României şi trebuiau salvaţi. Din relatările presei, era greu să pricepi cu adevărat despre ce este vorba: „autorităţile locale percep animalele ca fiind o ameninţare a zonei protejate“ – declara Realitatea; „autorităţile române susţin că armăsarii liberi nu sînt o ameninţare pentru ecosistem şi că există planuri pentru integrarea celor aproape 4.000 de cai în peisaj“ – declara, la rîndul său, Pro TV; cu toţii erau însă de acord că „în Delta Dunării sînt ultimii cai sălbatici din Europa. Aleargă liberi de vreo 30 de ani încoace“. Iar pentru cei care au participat la campania „Salvaţi caii sălbatici din Delta Dunării“, acest lucru era evident: Hey folks, leave the horse alone!

Ca şi în cazul maidanezilor, problema cailor sălbatici nu a fost rezolvată cu adevărat nici pînă în ziua de astăzi. Dar, cu permisiunea dumneavoastră, nu aceasta este problema mea aici, ci imaginarul profund ataşat calului în genere. Căci, să ne gîndim puţin, urmînd această comparaţie neplauzibilă între cîine şi cal: ambii sînt animale domestice, locul lor fiind pe lîngă casa omului; atît cîinele, cît şi calul pot fi abandonaţi, părăsiţi, adică se pot afla într-o stare departe-de-casă, deci de a-normalitate; a „salva“ maidanezul departe-de-casă înseamnă a-l readuce acasă, în timp ce a salva calul abandonat în natură înseamnă a-l lăsa în natură. Cîinele pierde în demnitate şi fericire dacă nu are o casă, calul cîştigă însă nobleţe şi frumuseţe dacă rămîne departe de casă: adică în libertate!

Şi iată şi cuvîntul magic, „libertate“. Calul pare a fi singurul animal domestic a cărui imagine superlativă este asociată cu libertatea, şi nu cu domesticitatea. Cîinele poate fi „cel mai bun prieten al omului“ dacă rămîne acasă, dar calul pare să întrupeze cel mai frumos vis al omului dacă rămîne în libertate. „Pentru mine, vă spun sincer, calul este religia mea, adică te naşti cu ea şi mori cu ea“ – declara doctorul Ştefan Răileanu. Atît cîinele, cît şi calul pot servi dacă sînt aserviţi; dar, deh, nu mor caii cînd vor cîinii!

Doamne, de-aş putea fi cal!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.