Note, stări, zile
1 ianuarie 2014, Bucureşti
Spre deosebire de metafizica vechi-indiană, cosmologia judeo-creştină nu pune la îndoială realitatea lumii. Creatorul nu instituie o iluzie, un joc tainic al Lui cu El însuşi. Lumea creată e reală, chiar dacă e dependentă de Făcătorul ei şi, prin urmare, „relativă“, insuficientă ontologic, trecătoare. Uimitoare, în acest caz, rămîne problema multiplicităţii lumii, a varietăţii ei inepuizabile. „Populaţia“ minerală, botanică şi zoologică a mapamondului e fabulos (inutil?) diversificată. Ofensiva ştiinţelor, a astrofizicii în special, extinde acest miracol al multiplicităţii la nivel cosmic. La scara incomensurabilului. Totul pare un amestec de creativitate şi destrămare, de funcţionalitate şi arbitrar. Iată, de pildă, imaginile universului, aşa cum ne sînt oferite de telescoape hiperperformante şi de feluriţi sateliţi: un uriaş ţesut sanguinolent, plutind în noapte; explozii, vîrtejuri, petice galactice în regim de surpare sau expansiune. Şi asta e doar ceea ce putem vedea cu încă redusele noastre mijloace pămînteşti. Geneza biblică are o înşelătoare dimensiune „macro“: cerurile şi pămîntul, apele şi uscatul, animalele, plantele, omul. Dar înăuntrul fiecărei categorii de acest tip se manifestă, fantasmagoric, o uriaşă varietate. Ce înseamnă, în perspectivă cosmică, „apele“, cînd, pe cutare satelit al lui Saturn, ele sînt hidrocarburi lichide? Ce înseamnă, în aceeaşi perspectivă, „aerul“ circum-terestru, cînd aflăm că „atmosfera“ cometelor e alcătuită din cianuri? Ce legătură poate fi între ploile noastre şi aversele de metale lichide, care cad peste alte planete? Nu e însă nevoie să călătorim în afara Pămîntului. Ce e cu minusculele organisme acvatice, al căror sistem nervos pluteşte de jur împrejurul lor, ca o reţea de viscere? Ce e cu gîtul lung al girafei? De ce ea singură a avut nevoie de această „adaptare“ pentru a se hrăni, culegînd frunzele de la vîrful arborilor? Ce e cu dungile zebrelor? (să nu mi se pună mereu dinainte utopica explicaţie a acomodării la mediu, a camuflajului salvator: de ce numai zebrele sînt zebrate, de ce dungile ar fi elemente de camuflaj cînd, dimpotrivă, bat la ochi de departe?). Ce rost au crocodilii, în infernala lor urîţenie şi bestialitate? Dar designul totodată fioros şi ridicol al hipopotamului? De ce unele plante sînt carnivore, şi altele nu? Ce e cu puzderia de portrete ale speciei umane? Şi aşa mai departe (vezi Borges: zoologia reală e mult mai bogată decît zoologia fantastică! Sau Chesterton: una e să te miri de alcătuirea unui grifon sau a unei gorgone, ambele – fiinţe inexistente, şi alta să te cruceşti dinaintea rinocerului şi a girafei, care, în chip stupefiant, există).
Apare, inevitabil, întrebarea: de ce a avut nevoie Creatorul de o asemenea risipă energetică şi morfologică? Ce L-a făcut să iasă din autonomia Sa ontologică, pentru a se exersa într-o inventivitate funambulescă? Răspunsul „clasic“ (a făcut-o din iubire, din nevoia de a-şi propune un interlocutor, o alteritate dialogabilă, căreia începe, generos, prin a-i face un dar) nu e acoperitor. Lucrurile arată mai curînd a nemărginită, euforică joacă, a contemplare ludică a propriilor resurse de putere. Iar dacă de iubire e vorba, atunci – iertată fie-ne blasfemia –, e vorba de un furor erotic inepuizabil, de un delir „procedural“ la limita perversiunii. Ni se spune că libertatea e darul cel mai preţios (şi mai riscant, e drept), pe care ni l-a făcut Creatorul. E, prin urmare, limpede că libertatea este şi atributul esenţial al Chipului Său. Ei bine, nu arată lumea ca un efect de necuprins şi de nesistematizat al unei libertăţi divine, care îşi află „limita“ în tocmai faptul de a nu avea limite? Nu e „păcatul originar“ deja arvunit în dezlănţuita imaginaţie a lui Dumnezeu?
26 ianuarie 2014, Bucureşti
Spre stupoarea (tradiţională) a administraţiei autohtone, a venit, iarăşi, iarna: ninge, e viscol, e cod portocaliu (adică „băsist“, ca orice dezastru). Dincolo de toate, e amuzantă la culme ţinuta guvernanţilor. Toţi arborează „uniforma de avarie“: pulovere, tricouri „de front“, haine groase. Ca şi cum tocmai au venit sau tocmai pleacă la lopată. Nu merge, mă-nţelegi, să lucrezi în costum cu cravată, cînd alţii muncesc prin nămeţi. Trebuie să se vadă că eşti, trup şi suflet, pe teren. Aştept, cu oarecare curiozitate, să vină vreo inundaţie (Doamne, fereşte!). Ar fi o ocazie unică să-i vedem pe conducătorii noştri dirijînd „celule de criză“ deghizaţi în scafandri.
