Cain şi Abel în România

„Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frămîntă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gîndesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi cel agrar. Tot ce e nostalgie şi sete de zări noi ţine de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului, şi l-a pustiit; are să-l pustiască. Sîntem ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot.“

Am regăsit acest text, scris de Noica în 1944, din întîmplare. Îl citisem de mult, îl uitasem, iar acum, revăzut cu un recul considerabil, mi s-a părut mai emblematic decît prima dată. Mi-am adus aminte, imediat, şi de impresionantele Cercetări experimentale asupra inteligenţei la români, începute în 1934 de Rădulescu-Motru, împreună cu Nestor, pe un lot de 59.817 subiecţi, şi publicate de-abia în 1948. Abordarea era una total opusă, în cel mai curat spirit pozitivist al psihologiei vremii; rezultatele erau însă ciudat de convergente: „«Omul de munte» este ceva mai superior ca inteligenţă locuitorilor din celelalte regiuni geografice. [Acestuia] îi urmează, la distanţă nu prea mare, «omul de deal», iar acestuia îi urmează «omul de cîmpie»“, conchid cei doi cercetători, parcă mulţumiţi că datele le confirmau o intimă şi aşezată convingere.  

Carevasăzică aşa: „adevăratul“ ţăran român este ciobanul! Jos, la cîmpie, sînt doar aşa, mai „de adunătură“, deci mai puţin reprezentativi pentru „sufletul românesc“ – după cum mai ziceau şi alţii. Pastoralofilia românească este, astfel, mult mai aproape de imaginea romantică a ciobanului ca personaj mîndru, liber şi stăpîn pe sine, care a fost la modă în imaginarul internaţional pînă prin anii ’60. Dominantă a fost însă reprezentarea opusă, în care păstorii aveau reputaţia „unor retrograzi şi distrugători primitivi ai civilizaţiilor «avansate»“ – după cum constată Richerson într-un studiu dedicat pastoralismului. De unde ni se trage, deci, această ierarhie?

O pistă o constituie, desigur, „Mioriţa“ şi ai săi trei ciobănaşi. Doar că această referinţă poate fi răsturnată foarte uşor: de ce taman „Mioriţa“ pastorală a devenit emblema sufletului românesc, şi nu vreo altă baladă mai agrară? Poate că pastoralofilia ni se trage, atunci, din surse mai empirice, din impresia (întemeiată sau nu, vom vedea) că plugarul este mai supus, mai gregar, mai instabil, în timp ce ciobanul, singur cu oile sale, în vîrf de munte, este mai mîndru, mai independent şi mai constant în deciziile sale, ba chiar mai „cu frica lui Dumnezeu“, după cum i-am auzit şi pe mulţi ţărani vorbind despre ciobani. Păstorul ar fi, atunci, mai potrivit să devină simbol naţional, decît mai umilul şi inconstantul agricultor.  

Dar sînt păstorii şi agricultorii chiar aşa diferiţi între ei?

Ei bine, da! Cain şi Abel chiar sînt universali, în măsura şi felul în care creşterea nomadă a vitelor şi agricultura sedentară sînt unele dintre cele mai mari diviziuni ocupaţionale şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea şi care s-au perpetuat pînă recent. Ocupaţiile lor distincte presupun pattern-uri de locuire opuse: unul cu densitate ridicată şi mobilitate redusă (overmanned behavior settings); celălalt – cu densităţi reduse şi dispersate, şi mobilitate ridicată (undermanned behavior settings). Primul cere din partea individului muncă mai multă şi mai diversă, responsabilitate individuală şi, astfel, independenţă în rezolvarea sarcinilor (adică reacţii mai lente, dar mai precise, inclusiv gîndire abstractă), dar şi, la nevoie, forme de ajutor mutual şi asociere loială. În al doilea caz, atît munca, cît şi responsabilităţile sînt distribuite în comunităţile locale, ceea ce reclamă mai degrabă abilităţi de convieţuire, conformism şi dependenţă de grup (adică reacţii mai rapide şi ancorate în context şi concret, chiar dacă mai puţin precise).

Am lucrat 20 de ani în nordul Gorjului, studiind populaţiile de ungureni (ciobani ardeleni) şi pămînteni (agricultori olteni), şi puteţi să mă credeţi că lucrurile stau cam aşa. Dovezi? Iată cîteva la întîmplare:

Toate probele folosite de-a lungul anilor au arătat că pămîntenii sînt „dependenţi de cîmp“, conformişti, cu o judecată morală contextual-heteronomă şi o gîndire concretă, ungurenii fiind comparativ mai independenţi, nesugestibili şi cu o judecată morală principial-autonomă şi o gîndire abstractă.

Timpul de reacţie (apeşi un buton cînd se aprinde un bec) era de 156 de sutimi de secundă la pămînteni şi de 205 la ungureni; la o probă de atenţie, timpul mediu de rezolvare a fost de 2,25 minute la primii şi 3,55 la ceilalţi; erorile au fost, însă, în medie, de 1,35 la pămînteni şi de doar 0,25 la ungureni. De asemenea, pămîntenii au făcut de trei ori mai multe „anticipări“ decît ungurenii (răspundeau înainte de a apărea stimulul), în timp ce ungurenii au făcut de peste două ori mai multe „omisiuni“ (nu apucau să răspundă în timpul acordat). Se zice că ardelenilor nu trebuie să le spui bancuri sîmbăta, ca să nu rîdă duminica în biserică. Pe de altă parte, ardeleanu’ stă şi cugetă, da’ şi cînd le zice...

Raiul pămîntenilor este populat de suflete în carne şi oase, cu care cei rămaşi aici, jos, comunică în permanenţă prin vise şi le trimit prin pomeni toate cele necesare traiului: pantofi, îmbrăcăminte, cîte un pat etc.; raiul ungurenilor este canonic, cu suflete abstracte şi inabordabile.

Dacă nu v-am convins, recitiţi-l, în paralel, pe ardeleanul Blaga şi pe gorjanul Arghezi. Mie îmi plac însă amîndoi, aşa că nu i-aş da dreptate lui Noica atunci cînd aşază „sufletul păstorului“ deasupra celui al „plugarului“. Dar că românul are două suflete, asta pare să fie adevărat...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.