Ucraina, provocarea europeană a secolului
La ora cînd scriu aceste rînduri, Ucraina stă pe un butoi cu pulbere şi evoluţiile sînt imprevizibile. Dacă guvernul va pune în aplicare planurile sale de instituire a stării excepţionale, în urma ocupării de către manifestanţi a clădirii Ministerului Justiţiei, lucrurile vor putea degenera fiindcă este de aşteptat o reacţie viguroasă a străzii.
Ucraina poate cădea într-o perioadă de haos prelungit, cu consecinţe grave asupra regiunii – şi, deci, şi asupra României. Veştile de la Kiev ne vorbesc însă şi despre un dialog care se poartă, totuşi, între putere şi opoziţie.
Problema este că Ucraina nu trece printr-o simplă criză politică şi socială care, întocmai ca în alte democraţii, să poată fi depăşită prin dialog între putere şi opoziţie, sau, eventual, prin chemarea cetăţenilor la urne. În realitate, Ucraina se află în faţa unei alegeri dramatice, între două realităţi geopolitice. Iar opţiunile în Ucraina sînt împărţite în părţi aproape egale, ceea ce face aproape imposibil un compromis.
Doar nu ne aşteptăm ca puterea să renunţe de bunăvoie la opţiunea prorusă şi să se îndrepte către Europa! Să nu uităm că în Ucraina mai e şi cealaltă jumătate, deocamdată mulţumită cu opţiunea răsăriteană şi, deci, tăcută. Dar nimic nu ne arată că această a doua Ucraină n-ar putea ieşi la rîndul ei în stradă, în caz că ţara se va orienta spre Vest. Iar Rusia are pîrghii importante de acţiune, într-o asemenea variantă. Iar Kremlinul are motive serioase: o Ucraină europeană ar influenţa puternic mişcările prodemocratice din Rusia.
Şi atunci, cu ce se va mulţumi opoziţia, în urma acestui dialog? Iarăşi, greu de crezut că va accepta jumătăţi de măsură. De ce ar face-o, cînd susţinătorii ei inundă străzile? Problema este că fiecare pare să vrea totul sau nimic, iar Ucraina nu poate rămîne la mijloc, între două entităţi geopolitice. Zona gri se răzbună.
Şi apoi, opoziţia din stradă nu este chiar sută la sută proeuropeană. Se găsesc şi activiştii, nu puţini, ai unor grupări naţionaliste. Există şi o grupare de-a dreptul fascistă, Svoboda, amintind de vremuri tulburi din istoria Ucrainei, şi care numai proeuropeană nu este.
Culmea e că minoritatea română din Ucraina pare să fie mai bine protejată de actuala putere de la Kiev, care, din diverse interese, i-a acordat o serie de drepturi în conformitate cu normele europene. Sigur, dorim ca Ucraina să se înscrie pe un drum european. În acelaşi timp, ne putem întreba dacă nu cumva, în cazul unei răsturnări violente la Kiev, fraţii noştri au urma să încapă pe mîinile naţionaliştilor şi fasciştilor.
În unele medii politice se vorbeşte despre o partiţie, dar nici în acest caz, lucrurile nu sînt simple. Împărţirea Ucrainei între estul prorus şi vestul proeuropean este, în bună măsură, un clişeu jurnalistic. În realitate, există multe zone mixte – sînt proeuropeni în est şi proruşi în vest. Nici în Kiev, teatrul protestelor, opiniile nu sînt unanime. În cazul unei partiţii, va fi extrem de greu de trasat linia de demarcaţie.
Să fim realişti: nu ne aflăm în Cehoslovacia începutului anilor ’90. Atunci, două naţiuni înrudite şi cu teritorii bine delimitate istoric au decis să se despartă, continuînd, însă, să împărtăşească idealurile europene.
Nu e cazul Ucrainei de azi, unde, după o eventuală partiţie, nu este exclus un soi de purificare politică, asemănătoare cu purificarea etnică din Balcanii începutului anilor ’90.
Iar dacă secolul XX a început în Balcani, cu asasinatul de la Sarajevo, şi s-a încheiat cu războiul din fosta Iugoslavie, atunci secolul XXI european să se joace în Ucraina şi, prin extensie, în zona gri a spaţiului ex-sovietic?
S-a spus despre Ucraina că este o ţară cu două feţe, una întoarsă către Răsărit şi cealaltă spre Apus. În Ucraina secolului XX, suferinţele au fost enorme: războaie, deportări, foametea care a ucis milioane de oameni. Sînt suferinţe care, în secolul XX, pot fi comparate doar cu cele îndurate de poporul evreu. Ucraina nu doar că este mare, dar este infinit mai complicată decît orice exemplu de stat central şi est-european care a mers pe calea occidentală.
Să nu uităm că România a avut nevoie de mai bine de un deceniu şi jumătate pentru a se racorda la structurile euro-atlantice. Iar România venea după mai bine de un secol de independenţă şi avea în spate un trecut interbelic european şi democratic, încă viu în conştiinţa publică. Un trecut relativ recent, pe care Ucraina nu l-a avut.
Ucraina, vecina noastră, reprezintă, probabil, cea mai importantă şi complexă ecuaţie politică a Europei secolului XXI.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.
