Prima pagină

„Sonoritatea numelui mafiotic e prima condiţie a unei ştiri de impact în jurnalismul de investigaţie“, îi spuse, cu aer paternal, redactorul-şef tînărului ziarist proaspăt angajat. Trebuie să te străduieşti să afli poreclele, alias-urile, toate ciudăţeniile onomastice din lumea interlopă. Trebuie, totodată, să ai imaginaţie lingvistică şi simţ al titlului/supratitlului penetrant. Uite, îmi amintesc şi acum un caz elocvent din anii ’90. Era unul – Grigore Maimuţ –, wanted în toată ţara, care, se presupunea, o ştersese ori se pregătea să o şteargă în afară. Nini Săpunaru ajunsese, pe atunci, şeful vămilor din România. Ca să vezi, îl prind pe Maimuţ ăsta chiar în clipa cînd urma să treacă graniţa. Conferinţă de presă a lui Nini însuşi, reporteri, bliţuri, camere de filmat, agitaţie mare. Îşi începe Săpunaru discursul – solemn, pătruns de importanţa momentului – şi hopa poznă, pronunţînd numele Grigore Maimuţ, izbucneşte într-un rîs isteric, complet irepresibil. Abia asta, dragul meu, a fost ştirea de senzaţie, nu prinderea bietului găinar! Felul în care s-a distrat, fără să vrea, desigur, şeful vămilor de numele prizonierului său: Grigore Maimuţ. „Ce vremuri...“, suspină redactorul, „vindeam atunci cincizeci de mii de bucăţi dintr-un foc, cu Maimuţul pe prima pagină.“

„Bine, să ştii“ – continuă el după o scurtă pauză nostalgică – „faptul e valabil dintotdeauna, ar fi mers strună şi în comunism. Poate chiar mai abitir atunci... Eram elev de gimnaziu, prin ’81-’82, şi m-am dus cu un prieten la cinema. Rula un film nemaipomenit pentru contextul respectiv – Cascadorul Hooper – şi mulţimile dăduseră năvală. Spărseseră geamurile caselor de bilete, rupseseră uşile de la intrare şi se călcaseră în picioare, fie şi pentru accesul în sală «fără loc» (practică obişnuită pe timpul lui Ceaşcă). Eu şi amicul aveam scaune excelente – centrale –, obţinute prin PCR (ha, ha, eşti prea tînăr ca să ştii poanta, de-aia te miri: PCR egal pile, cunoştinţe, relaţii, ha, ha). Tatăl colegului îl ştia bine pe directorul cinematografului şi ne procurase biletele cu o zi înainte. Stăteam, aşadar, confortabil, în mijlocul sălii, şi aşteptam, emoţionaţi, să se stingă luminile şi să înceteze nebunia mişcării maselor de spectatori. Deodată, prin grămada de oameni, îşi face drum pînă la noi o namilă negricioasă, cu privire înfiorătoare. Nu ştiu de ce (ba, poate, ştiu: eram grăsuţ şi păream cam pămpălău!), m-a ales pe mine să-mi zică, pe un ton sinistru: «Băi, putoare, ăsta-i locul meu, marş afară că te sparg!»“ Redactorul-şef se opri şi sorbi o gură de cafea. Zîmbea melancolic.

„Îţi dai seama că o astfel de poziţie în sala de proiecţie, la Cascadorul Hooper, în plin comunism şi la vîrsta gimnazială, se păstra şi cu preţul vieţii. Deşi mi se înmuiaseră picioarele de frică, i-am răspuns cu aer de martir: «Nu este adevărat, nene. Am locul ăsta pe bilet.» (i-am arătat, tremurînd, hîrtia) «Băi, cretinule, tu ştii cine sînt eu?» «Nu...» «Sînt Johnny 2 din Nicolina 2!» N-am mai putut să adaug nimic, dar, spre norocul meu, cei din jur începuseră deja să vocifereze să se stea jos că începe filmul. Strîns cu uşa, Johnny 2 din Nicolina 2 îmi arse o scatoalcă zdravănă peste cap (l-am văzut pe Hooper, timp de 90 de minute, într-o aură de foarte strălucitoare steluţe verzi!), strigîndu-mi, pe cînd ieşea din rînd: «Să vezi ce te caftesc la ieşire, boule!» Nu prea mi-a păsat, pe parcursul filmului, nici de ce aş fi păţit la ieşire (de altfel, m-am strecurat abil, prin mulţime, împreună cu prietenul meu, şi nu l-am mai zărit pe derbedeu!), nici de stelele verzi ce colorau pelicula atît de exotic. Fusesem mesmerizat de «prezentarea» neobişnuită şi nu-mi puteam lua gîndul de la ea. Auzi: Johnny 2 din Nicolina 2! Nemaipomenit! Cumva, numele în cauză îmi suna mai percutant şi decît cel al marelui cascador: Sonny Hooper! Într-un anume sens, fără să ştiu, bineînţeles, atunci am devenit jurnalist.“

„Prin urmare, amice“ – îşi reluă redactorul-şef tonul sobru – „trebuie să te pui la punct cu onomastica mafiotă. Cîteva exemple din lunga mea experienţă: Ţapul, Sfîntul, Moartea 1, Moartea 2, Moartea 3 ş.a.m.d., Negul, Purceanu, Frecăuţeanu, Mamel, Mîrşanu, Balena, Cacăboi, Smoc, Pîrţac, Mărar, Pasarelă... Păi, tu vezi ce potenţial are ăsta, ultimul? Pasarelă. Parcă şi văd titlul: «Fraţii Pasarelă recidivează – au hăcuit un om şi-un porc în mai puţin de cincisprezece minute». Şi articolul: «Fraţii Pasarelă, Mîrţîn şi Cobe, cunoscuţi cu antecedente penale, pe fondul consumului de alcool, au făcut moarte de om. Invitaţi, de Ignat, să ajute la tranşarea porcului, în curtea unui vecin, s-au enervat că nu li se spusese nimic de plată şi, pe lîngă animal, l-au disecat, metodic, şi pe bietul proprietar. Totul s-a petrecut în puţine minute. Alertaţi prin 112, de martorii îngroziţi ai scenei, poliţiştii i-au capturat pe cei doi chiar în clipa în care voiau să fugă, cu muşchii femurali ai victimei lor puşi într-o sacoşă sîngerîndă (se bănuieşte că asasinii doreau să-i vîndă, în sat, drept carne proaspătă de porc). Suspecţii se află în custodia Poliţiei Române şi îşi vor petrece sărbătorile după gratii.»

Redactorul-şef se opri brusc. Privi atent calendarul de pe birou şi apoi se uită, oarecum speriat, la ceas. Răcni, făcîndu-l pe tînăr să tresară violent: „Pentru numele lui Dumnezeu, tu realizezi că astăzi e Ignatul? Redactează repede ce ţi-am spus. O dăm ca ştire principală. Prindem încă prima pagină de mîine. Şi schimbăm şi titlul: «Om şi porc – tranşaţi de Frăţia Pasarelei. Mîrţîn şi Cobe văzuţi din satelit cu dinţii înfipţi în artera femurală a lui Nea Popică.»“ Apoi lăsă capul în jos, cu solemnitate: „Dixit!“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.