EDITORIALE ȘI OPINII

„Bătrîne“, îmi spuse, la un moment dat, foarte trist, prietenul meu din copilărie, inginerul mecanic Melaniu Precară, la o cafea, „mereu am fost un ins cu percepţie slabă pentru subtilităţi de limbaj, comportament şi chiar conduită socială în general. Un obtuz, un calcă-în-străchini, un cap-pătrat, mai pe româneşte.

Un exemplu era toponimul Ialomiţa, explicat în mod curent prin slavă. Cum termenul slav se asocia unor noţiuni negative („vacă stearpă“), adevărul despre „realităţile de acum 2000 de ani din Cîmpia ialomiţeană“ a fost restabilit prin identificarea poeticului sens (dacic) al toponimului: „apa cea mare a lebedelor“.

În urmă cu cinci ani lansam Centrul Român de Politici Europene, cu un raport despre sistemul de alegeri la europarlamentare. Spuneam atunci că actualul sistem, cu listă unică naţională închisă, e cel mai prost posibil – atît în ceea ce priveşte participarea publică, cît şi rezultatul selecţiei candidaţilor.

Cambridge – se estimează că în războiul civil din Siria au murit mai mult de 130.000 de oameni. Raporturile ONU privind atacurile asupra civililor şi relatările refugiaţilor în suferinţă ne frîng inimile. Dar ce e de făcut – şi de către cine?

Există o anumită formă, un fel supreme de dispreţuire a compatrioţilor. E un fel de a vedea lumea, pe care îl moştenim din vechime, nu e vreo nouă achiziţie a vieţii în libertate. În mulţimea  asta  de  oameni  care  fac  naţiunea, există două categorii, mari şi late. „Noi“ şi „ei“.

Cine vrea să înţeleagă problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei.

Ca totdeauna cînd două ţări din seria „tinerelor naţiuni“ mai din Est ajung să stea de vorbă, constată, cu surprindere, cît sînt de apropiate, de la traseul postsocialist, la apele tulburi ale angoaselor, obsesiilor, vanităţilor şi prejudecăţilor colective.

După cum se ştie, Parlamentul nostru e foarte harnic. Nu numai că numărul deputaţilor şi al senatorilor n-a scăzut deloc – deşi sentimentul popular, care a coincis, măcar de data asta, cu părerea preşedintelui, s-a declarat contra mulţimii de legislatori –, dar activitatea lor se desfăşoară într-un ritm intens.

Născut în 1914, la Nepos-Bistriţa, Gavril Istrate a absolvit, 24 de ani mai tîrziu, Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Din comisia sa de licenţă făceau parte Iorgu Iordan, Octav Botez şi G. Călinescu, alături de aceştia, printre profesorii pe care i-a avut în facultate, fiind şi Garabet Ibrăileanu.

Am fost martori la prima anexare teritorială de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul european. Şi nimic nu mai poate fi ca înainte, după ce sistemul european, bazat pe inviolabilitatea frontierelor, a fost bulversat prin intervenţia brutală a Rusiei.

După ce au trăit o nesperată glorie în anii ’90, intelectualii români trec acum prin procesul de „rutinizare a charismei“. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cîrtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă.

La ora cînd veţi citi acest articol, eu voi fi, probabil, la o întîlnire cu directorul general OLAF, domnul Kessler, italian de origine, în ciuda numelui de rezonanţă saxonă. Voi fi în vizita de primăvară, de studiu, împreună cu un grup de tineri ziarişti din România şi Republica Moldova.

A lucrat cîţiva ani la Bruxelles, pentru Parlamentul European, apoi pentru Google şi Euractiv. Revenit în ţară, a înfiinţat Smartlink Communications. Se ocupă în special de comunicarea politică şi se declară „un pasionat al politicii online“. Aşa încît Radu Magdin mi s-a părut omul potrivit pentru a discuta despre felul în care se comunică în politica românească.

Dorinţa de bunăstare şi voinţa de a fi în rîndul lumii civilizate au fost motive puternice şi constante, care i-au împins pe români înainte, în ultimele două decenii. Oamenii au asimilat de-a valma, mult şi repede, tot felul de noutăţi. Individualismul exagerat, dar explicabil s-a asociat în mod paradoxal cu spiritul de turmă dezvoltat în comunism.

Totul a început de la un „joc al substituţiilor“, vorba lui Jacques Derrida. Prorectorul cu Relaţii Internaţionale al Universităţii îl rugă pe decanul de la Facultatea de Ecologie să meargă, pentru o săptămînă, la Roma, unde urma să-l înlocuiască la o întrunire administrativă a principalelor instituţii academice europene.

Toată lumea ştie, desigur, care este originea cuvîntului mitocan (derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh „mînăstire subordonată“, intrat în română prin slavonă, dar de origine grecească: metóhi). În modificarea semantică atribuită cuvîntului sînt totuşi cîteva detalii mai puţin limpezi.

Sîntem după două ediţii ale Forumului Civic România-Ucraina şi după o schimbare dramatică de putere la Kiev, care aduce un guvern ce înfruntă cea mai serioasă criză din istoria acestei ţări. Ucraina este un stat care are nevoie de reconstrucţie. Are probleme interne majore şi grave probleme cu marele său vecin de la Est.

De multă vreme trăiesc discrepanţa tragi-comică dintre solicitările care vin asupra mea şi capacitatea mea de reacţie. Cu cîţiva ani în urmă, am vrut să-mi notez fiecare telefon, fiecare rugăminte, fiecare propunere, fiecare invitaţie care, adunate laolaltă, puteau alcătui, pentru fiecare zi, o agendă suprarealistă.

În toată această vîltoare care ne înconjoară, puţină rezistenţă prin cultură nu strică. Am zăbovit deci, cu delicii, asupra unui text al lui Noica, peste care am dat din întîmplare, în timp ce căutam să aflu ce se mai întîmplă... în Ucraina. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă!

Şirul interminabil de articole cu care mă adresez cititorilor Dilemei vechi, dacă nu sînt pentru a semnala încă o nelegiuire săvîrşită de demolatori, sondează în istoria Capitalei, fie casă cu casă – cînd cîte una este în primejdie –, fie în moravurile, atmosfera, felul de viaţă al locuitorilor din trecut.

Bunul gust este mai ieftin. Kitschul costă mult mai mult: adesea se acoperă cu aur, cu diamante şi alte cele pe măsură. Peste tot avem puzderie de exemple: iată, cutare domnişoară platinată, clătinîndu-se pe tocuri, pe caldarîmul cutăror zone de tip centro storico din cetăţi medievale, cu gîndul la gresia din mall.

Ar fi trebuit ca bucureştenii să se bucure la auzul veştii că regiunea în care trăiesc este bine de tot mai bogată decît media Uniunii Europene? Nu s-ar zice, privind la infrastructura Capitalei. În plus, statisticile ascund realităţi dramatice.

Ultimul film al lui Nae Caranfil e pe ecrane! Se cheamă Closer to the Moon, a fost produs printr-un efort transatlantic (producătorii sînt din Statele Unite, România, Italia şi Polonia) şi are din plin toate ingredientele care dau filmelor sale acel farmec unic şi, în cele din urmă, succesul.

Multă lume se întreabă ce face Uniunea Europeană în cazul Ucrainei. De ce avem, carevasăzică, un Serviciu de Acţiune Externă (sună bine cuvîntul acţiune în denumire, este?). E drept, a existat o vizită la Kiev, pe vremea confruntărilor din Piaţă. O delegaţie mai degrabă nervoasă, coordonată de ministrul de externe al Poloniei.

Biblioteca modernă e definită ca spaţiu comunitar. E singurul spaţiu în care intri fără să plăteşti (la teatru, la muzeu etc. se plăteşte). E un spaţiu care aparţine publicului şi în care relaţia public – privat se defineşte foarte bine.

Anumite locuri sau peisaje par să aibă subtile corespondenţe cu locuri sau imagini din subconştientul nostru. Adică poţi ajunge undeva unde să ţi se pară că ai mai fost. E celebra senzaţie de déjà-vu, despre care s-au scris tratate întregi. Unii cred că ar fi vorba chiar de percepţii dintr-o altă viaţă.

Fotbalul, vorba aceea veche, e condamnat la victorie. Nu poate decît să bată. Cioc, cioc, de partea interioară a ecranului, în partea exterioară a cristalinului. Primiţi cu întîmplarea? Primim. Oricum, ce-am putea face? Trăim atîtea întîmplări, Dumnezeule! E o cascadă de întîmplări în fotbal.

Tanti Aurica Prună spăla conştiincios coridorul de la parterul Universităţii, unde funcţiona Facultatea de Litere. Părea să se fi obişnuit cu noul ei statut social, de femeie de serviciu. După nouă ani de şomaj, vestea reintrării într-o dinamică profesională îi produsese bucurie.

Fenomenul actual al petiţiilor online e destul de interesant ca obiect de studiu pentru ştiinţele limbajului şi pentru sociologie. Textele în cauză aparţin sferei foarte largi a comunicării prin Internet, ilustrînd felul în care multiplicarea haotică a mesajelor produce confuzie şi lipsă de relevanţă.

Acum, că Vladimir Putin a comis măgăria, lumea se străduieşte să găsească soluţii de rezolvare. Doi coloşi ai gîndirii strategice americane au avut intervenţii publice săptămîna trecută. Washington Post a găzduit o serie de editoriale care, citite grupat, lasă să se întrevadă dilemele şi opţiunile Americii.

Sandu Tudor este pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, personaj spectaculos al perioadei interbelice, bărbat frumos, om de lume, gazetar şi poet, fost luptător pe frontul Primului Război Mondial, fost ofiţer de Marină, fost aviator, viitor călugăr la mănăstirea Antim şi la Rarău, fondator al mişcării „Rugul Aprins“, deţinut politic în mai multe rînduri, mort în închisoarea de la Aiud în 1962.

M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor. Este cazul perfect de „ţap ispăşitor“, de mecanism psihologic elementar prin care proiectăm în exterior o culpă ruşinoasă care ne roade prin interior, prin care facem, dintr-un acar Păun, depozitarul mizeriilor noastre pentru a ne putea simţi curaţi şi luminaţi.

Sînt două săptămîni de cînd au reînceput lucrări la nr. 4 din strada Tudor Arghezi (aproape de intrarea în Piaţa Rosetti). În septembrie 2010 a fost demolată la repezeală o frumoasă casă dinainte de Independenţă, probabil chiar din vremea lui Cuza.

Agresiunea de la sfîrşitul săptămînii trecute asupra Ucrainei a trezit amintiri urîte în Europa. Defilarea unei armate „victorioase“ pe teritoriul recunoscut al unui alt stat, însoţită de susţinerea cel puţin unei părţi importante a populaţiei locale a semănat destul de mult cu anexarea Austriei de către Germania nazistă, în 1938.

Sufletul locului e rusesc şi Maica Rusie este vie în sufletul locuitorilor de acolo. Nu vorbesc doar despre populaţia de etnie rusă de acolo (peste 50%). Maica Rusie cea protectoare de fascişti domină mintea mai tuturor locuitorilor peninsulei.

Ce ştiam despre Ucraina, pînă de curînd? Că sînt slavi, dar nu sînt ruşi. Adică nu ştiam mai nimic în afară de „doamna Timoşenko e în închisoare“, şi pe care o compătimeam. Mai ştiam despre tradiţionalele rîcîieli pe preţul gazelor, şi cam atît. Ruşinos. Ucraina este cel mai mare vecin al ţării în care trăiesc.

Şi-o aminteşte toată lumea de pe vremea cînd prezenta ştirile la televiziune. De mai bine de şapte ani însă, lucrează la Petrom şi se ocupă de proiecte de responsabilitate socială. E greu? Da, dar se poate. De fapt, am discutat cu Mona Nicolici despre dilemele responsabilităţii sociale.

La încheierea Olimpiadei de iarnă de la Soci, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Thomas Bach, a ţinut un discurs în care, la rîndu-i, a mers dincolo de formalităţile obişnuite. În seara cu pricina, domnul Bach a mulţumit, în faţa întregii lumi, organizatorilor şi preşedintelui Vladimir Putin, pentru cele 17 zile „magnifice“.

Pediatrul Luminiţ Piştaru lucra de mai bine de trei decenii la un spital regional de copii. Era foarte iubit de pacienţii şcolari şi preşcolari, lucru mai rar întîlnit, să recunoaştem, în activitatea medicală. Luminiţ găsise o cale de a depăşi starea de anxietate transmisă, instantaneu (nu doar copiilor!), de halatul alb al doctorului.

În discursul public actual se recurge destul de des la o expresie necuprinsă în dicţionarele noastre, dar suficient de transparentă: politicieni, comentatori şi alegători evocă tot mai des actul de a înghiţi o broască.

Pare că scenariul rusesc era similar cu cel din Georgia în 2008: intrăm peste ei, ripostează şi asta declanşează un conflict armat pe care îl cîştigăm rapid, pe bază de intimidare şi moral superior. Între timp, lumea e confuză şi raţiunea preferă să se lase influenţată de frică, astfel încît întrebarea „cine a început?“ capătă un răspuns preferabil: nu Rusia.

Am recitit, de curînd, un articol pe care l-am scris acum şapte ani (apărut în Dilema veche, nr. 173), după eşecul primului referendum anti-Băsescu. Îl republic, din două motive: 1. Situaţia nu pare să se fi schimbat. 2. M-am săturat să mi se tot spună pe forumuri că tot ce spun e în apărarea lui Băsescu.

„În copilărie ne jucam ore întregi pe stradă pînă noaptea tîrziu. Nu aveam «activităţi»; ne jucam cît puteam şi pînă ne strigau în casă de vreo trei ori. Aici, la Montréal, copiii nu prea se joacă pe stradă. Ei au «activităţi»; transportaţi cu maşina în funcţie de orarul părinţilor, au un aer epuizat şi plictisit."

Trecătorii pe bulevardul Lascăr Catargiu s-au obişnuit de ani de zile să vadă, la colţul cu strada Visarion, o casă ruinată. A fost nr. 8 de pe Visarion, construită în 1905 pentru fraţii Solacoglu, Constantin şi Anghel, proprietarii fabricii de pîine din Calea Moşilor 122. Pot spune că sînt cunoştinţe pe care le salut: de cîte ori mă duc la cimitir, trec prin faţa cavoului lor.

Dilemă: la „spaţiul verde pe cap de locuitor“ se pun cimitirele şi dealurile înconjurătoare? Dacă da, atunci Deva ar sta mai bine la acest indicator de sănătate, civilizaţie şi estetică urbană. Pînă în 2012 se părea că scopul administraţiei era să vîneze orice metru pătrat de verdeaţă spre a-l concesiona cuiva care să-l betoneze.

După evenimentele de la sfîrşitul săptămînii trecute, mulţi au găsit asemănări între fuga preşedintelui Viktor Ianucovici şi cea a lui Nicolae Ceauşescu, de acum aproape 25 de ani. La prima vedere, situaţiile par similare fiindcă ingredientele filmului au fost cam aceleaşi: mulţimi revoltate, dictatorul suit de urgenţă în elicopter, plecat spre destinaţie necunoscută şi dat în urmărire generală.

În primăvara anului 2000, eram, de puţine săptămîni, consul general al României la Chicago. După tradiţia diplomaticească, începusem să merg în vizite de prezentare pe la oficialii locali, pe la consulii altor ţări, pe la liderii laici şi religioşi ai comunităţii româneşti ş.a.m.d.

Eu socot că România este astăzi o forţă agricolă de nivel regional, cu tendinţa de a creşte spre nivelul mare al ligii europene. Suficient de mulţi români mai cred încă în reportajele care descriu agricultura românească drept bazîndu-se pe cei mulţi care îşi ară pogonul cu plugul tras de cai.

"Nu ştiu, n-am prea urmărit. Îmi pare rău. De cîte ori zapam, mi se părea că mă schizofrenizez între cocktail-urile Molotov de la Kiev şi lacrimile emise parcă de o pompiţă cu acţionare manuală, ale patinatoarelor. A fost cea mai cinică ediţie, artificială şi obositoare"