Cîteva gînduri despre chestiunea estică
Cu Rusia stăpînind Crimeea, ar trebui să ne obişnuim. Erau de mult acolo. Nu doar militar – mă refer la baza militară de la Sevastopol, în care ruşii stau de foarte mulţi ani plătind chirie guvernului de la Kiev. Nu doar istoric – spaţiul locuit de veacuri de tătari a trecut, la finalul secolului al XV-lea, sub suzeranitate otomană şi, din 1773, în vremea Ecaterinei a II-a – sub ţar; a ajuns în Ucraina ca urmare a unei decizii stranii a lui Nikita Hruşciov, în vremea URSS. Ci mai ales spiritual.
Sufletul locului e rusesc şi Maica Rusie este vie în sufletul locuitorilor de acolo. Nu vorbesc doar despre populaţia de etnie rusă de acolo (peste 50%). Maica Rusie cea protectoare de fascişti domină mintea mai tuturor locuitorilor peninsulei. Poate doar tătarii să aibă alt gen de amintiri despre ce înseamnă „protecţia“ Moscovei et pour cause. Lucid vorbind, din momentul victoriei Euromaidanului, obiectivul strategic al Occidentului de a păstra integritatea teritorială a Ucrainei nu mai putea fi atins. Ca şi alte foste republici sovietice, precum Georgia sau Moldova, Ucraina va avea ca parte a sa un corp străin, care va face periodic probleme. În cea mai bună variantă a sa, acest conflict se va termina cu o Crimee care va dobîndi un statut absolut similar cu cel al Abhaziei ori al Transnistriei, rămînînd legal, şi în ochii comunităţii internaţionale, ca parte a teritoriului Ucrainei, fireşte. Ea va fi, însă, de facto, desprinsă de Ucraina, căci aşa o vor locui cei care trăiesc acolo şi aşa o vor guverna „protectorii“ ei. Evident, ca să o apere de fascişti. În cea mai proastă variantă a sa, acest conflict se va termina cu o Crimee cucerită de ruşi, o Ucraină în haos total, o Uniune Europeană care va fi forţată de împrejurări să facă ceva împotriva Rusiei şi nu va fi deloc în stare (una-două declaraţii politice şi atît), cu Statele Unite încercînd să evite un război regional, cu o regiune a Mării Negre înspăimîntată, cu mişcări greu de anticipat ale actorilor din zonă.
Graniţa de Est a Europei nu se dezminte: aici este spaţiul impredictibilităţii totale, un fel triunghi al Bermudelor geo-politic, un teritoriu ce se cere a fi marcat pe hărţile politice ale lumii cu dragoni care scot fum pe nări, grifoni, harpii şi gorgone. Aici, în politică, nu există nici măcar gravitaţie. Un stat poate apărea sau dispărea peste noapte, un regim poate fi înlocuit de altul într-un ceas, instituţii aparent solide pot fi pulverizate cu totul în jumătate de oră şi altele reinventate fără să prindă nimeni de veste. Intervalul dintre pacea cea mai senină şi războiul cel mai crunt este de ordinul fracţiunilor de secundă. Multe dintre trăsăturile regiunii se regăsesc şi în politica noastră domestică. Le cunoaştem. Vasăzică, n-ar trebui să ne mire cînd le vedem la alţi vecini din pragul Levantului.
În acest peisaj nesigur, dar şi periculos, România este prinsă într-un moment paradoxal. Din punctul de vedere al aranjamentelor de securitate şi de alianţă politică, România nu a fost niciodată într-o poziţie mai sigură decît este acum, bucurîndu-se de dubla apartenenţă la UE şi la NATO, ba chiar şi de un renume bun în interiorul celei de-a doua organizaţii. Pe de altă parte, România nu a fost niciodată condusă de o clasă politică mai inadecvată marilor provocări. Neinstruiţi şi incompetenţi politic, zurbagiii patriotarzi şi iresponsabili la limita psihopatologiei, veleitari şi fricoşi, politicienii români – dacă ar fi puşi să decidă ce face România în situaţii de genul acesta – ar ilustra perfect vorba că politica e o treabă prea serioasă pentru a fi lăsată pe mîna lor. Ca să vedem că putem fi nu doar vulnerabili, ci şi penibili, aud că dl senator Geoană, încurajat de noua sa funcţie de reprezentant înalt al dlui Ponta, preia viguros conducerea operaţiunilor diplomatice. Norocul nostru e că dl Vîntu e cam ocupat cu altele şi nu-l mai poate reţine la o relaxare, aşa că bravul prinţ al penibilului românesc se poate manifesta. Dincolo de glumă, este de spus că situaţiunea din Ucraina/Crimeea va fi administrată peste capetele noastre. De data asta, sîntem la adăpost. Din 2007 încoace, s-au strîns atîtea situaţii critice în care apartenenţa noastră la UE ne-a salvat de la dezastru, încît putem trage speranţe că acelaşi lucru ne va salva acum, indiferent de evenimentele care par a se prăvăli spre noi.
