Semantica unui destin
Tanti Aurica Prună spăla conştiincios coridorul de la parterul Universităţii, unde funcţiona Facultatea de Litere. Părea să se fi obişnuit cu noul ei statut social, de femeie de serviciu. După nouă ani de şomaj, vestea reintrării într-o dinamică profesională îi produsese bucurie. Se săturase să fie bonă, tracasată la nesfîrşit de prichindei insolenţi şi agitaţi. E drept că nici salariul de îngrijitoare – fie şi în mediul academic – nu-i declanşa stări de optimism, dar gîndul la oamenii de vîrsta sa, care băteau, disperaţi, la diverse uşi, pentru un loc de muncă, desigur, fără succes, nici nu o lăsa să devină, cu adevărat, pesimistă. În plus, munca în sine nu era devastatoare, precum aceea de bonă, bunăoară. Dimineaţa, la 7 fix, îmbrăca halatul alb şi pornea vitejeşte prin birouri, amfiteatre şi closete, cu instrumentarul sanitar la purtător. După ce apăreau studenţii şi profesorii, urma o lungă perioadă de linişte, cînd putea schimba o vorbă cu colegele de tură, retrase prin cămăruţele lor secrete.
Mai era şi un alt motiv de satisfacţie. Directorul administrativ îi „arondase“, imediat după angajare, ca „sector“, zona din clădire în care se aflau incintele Literelor. Aurica nu a îndrăznit să sufle vreo vorbă despre preferinţele sale de lucru. Iată însă că Dumnezeu – avizat asupra fascinaţiei ei pentru filologie, manifestate încă de la vîrste fragede – rînduise să o pună în vecinătatea umaniştilor. Tanti Prună nu cocheta neapărat cu literatura, dar avea o mare înclinaţie pentru lingvistică. O preocupa sensul cuvintelor, se străduia să ghicească, pe bază de raţionamente semantice ori fonetice, provenienţa, istoricul şi evoluţia diverselor lexeme de care se ciocnea în viaţa obişnuită. De pildă, aflînd întîmplător că, în franceză, la picior se zice pied, realizase singură că termenul de trepied venea de la semnificaţia trei picioare şi îşi înnebunise bărbatul, într-un an, la sărbători, cu această revelaţie: „Sile“, îl tot bodogănea ea, „tu îţi dai seama că, atunci cînd fixezi bradul în trepied, tu îl pui de fapt pe trei picioare?“ Sile nu-şi dăduse seama, însă, la un moment dat, sătul de prelegerile soţiei, mîrîi o sudalmă printre dinţi, sugerînd – tot în plan semantic, cum ar veni – că putea merge mult mai departe cu iritarea.
La fel, tanti Aurica decisese, cu puternice argumente fonetice, că usturoiul şi ceapa (pe care ea le consuma cu nesaţ, în pauza de masă, pe cînd mai lucra, în prima tinereţe, la RAJAC, în postură de supraveghetor la pompa de apă) trebuie să vină de la verbele a ustura şi, respectiv, a înţepa (nu se dumirise complet dacă „ceapă“ se leagă, într-adevăr, ca sonoritate, de „înţeapă“, dar asupra acţiunii propriu-zise nu avea îndoieli: de cîte ori mîncase ceapă în exces, limba o înţepase supărător, ceea ce arăta că strămoşul-creator de limbă numise obiectul în cauză sub presiunea iritaţiilor bucale). Înţelesese, de asemenea, rapid, că automobilul înseamnă ceva care merge singur, că directorul implică un personaj care dă direcţia şi, prin deducţie raţională, conduce, administrează un sistem, că pisica trebuie să fie, necondiţionat, animalul care răspunde la chemarea pis, pis, că maimuţa, obligatoriu, se maimuţăreşte şi că arborescent nu poate fi decît ceva ramificat precum un arbore. Încet-încet, femeia de serviciu ajunsese să posede un impresionant bagaj de informaţii lexicologice. Se considera autodidactă (stabilise semnificaţia cuvîntului: cel/cea care studiază singur, în afara şcolii) şi lua ca predestinare (a fi menit să ai o anumită traiectorie a destinului – îşi spuse iute) situaţia de a fi ajuns să lucreze pentru Facultatea de Litere.
Într-o dimineaţă, mişcînd teul (de la litera T, bineînţeles – gîndi Aurica) în linii paralele pe coridor, îi observă pe decan şi pe prodecani discutînd şi îi salută entuziast (o învăţaseră colegele să fie atentă „cu ăştia“, că niciodată nu ştii cînd „îţi trîntesc un referat negativ“): „Să trăiţi, domni profesori!“ „Săru’ mîna!“, „Bună dimineaţa!“ răspunseră cei trei – parcă puţin speriaţi –, ferindu-se din calea zglobiului instrument de spălat podelele. Tanti Prună traversa în galop culoarul, apoi revenea, cu un aer ghiduş, pe partea cealaltă, făcîndu-i pe profesori să se întoarcă tulburaţi la locul iniţial. Într-un tîrziu, obosit de aceste „manevre“, unul dintre prodecani se depărtă spunînd: „Eu m-am dus!“ Auzindu-l, femeia de serviciu strigă hotărît: „Apăi, domnu’ profesor, dacă ne ducem, nu ne mai întoarcem. E drumul ăl făr’ de sfîrşit. Am plecat, aşa se spune corect. Adică mă mai şi întorc.“ Prodecanul o privi chiorîş, pe sub ochelari, fără să răspundă. Decanul rîse însă, intervenind: „Aşa, doamnă, ziceţi-i! Omul este profesor la Litere şi nu ştie!“ „Ba ştie, domnu’ decan, da’-i obosit, că-i sesiune!“ mai preciză tanti Prună, urmîndu-şi traseul.
La finele lunii, fu chemată de directorul administrativ, care îi zise: „Aurica dragă, tu ai fost angajată la noi pe perioadă de probă, şi ce-mi făcuşi? În patru săptămîni, ai fost evaluată de conducerea Facultăţii de Litere cu 1 din 5. Asta înseamnă complet nesatisfăcător. Din punctul meu de vedere, eşti cam indolentă. Va trebui, deci, să pleci.“ Strîngîndu-şi lucrurile, tanti Prună se gîndea cum pot ne şi in să transmită, amîndouă, ceva negativ: nesatisfăcător – care nu îţi dă satisfacţie şi indolent – care nu îţi dă doleanţă, adică dorinţă, constată pentru sine Aurica. În privinţa ultimului era, totuşi, de acord. Realizase, în cîteva săptămîni, că nu prea avea dorinţă să spele veceuri. Mai bine ar încerca să găsească un job la soră-sa, la Torino. Se simţea dolentă, carevasăzică, să plece la muncă în Italia.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
