Evadarea din prostime

Există o anumită formă, un fel supreme de dispreţuire a compatrioţilor. E un fel de a vedea lumea, pe care îl moştenim din vechime, nu e vreo nouă achiziţie a vieţii în libertate. E o lungă tradiţie, cel mai des ascunsă sub preş, a unui profund dispreţ faţă de cei care ne înconjoară şi care alcătuiesc, împreună cu noi, naţia. În mulţimea  asta  de  oameni  care  fac  naţiunea, există două categorii, mari şi late. „Noi“ şi „ei“. „Noi“ sînt, întotdeauna, cei care se află în plin moment al vorbirii şi se referă la poporul din care fac parte. „Ei“ înseamnă tot restul lumii, adică tot restul poporului, mai puţin locutorul, emiţătorul afirmaţiei. Deseori, în „noi“ e inclus şi interlocutorul, în aşa fel încît să se creeze o bulă de siguranţă, un scut de protecţie care apără partenerii dialogului de restul poporului din care fac parte şi la care se referă în discuţie. Restul ăsta, care nu include niciodată partenerii discuţiei despre  el  însuşi,  e…  prostimea.  Poporul. Naţia. Ai noştri. Românii. Prostimea e însoţită istoric, la noi, de o pasiune profundă, fierbinte, mereu actuală – aceea de a ieşi din ea. Fiecare membru al acestei mulţimi – care vorbeşte aceeaşi limbă şi locuieşte în spaţiul delimitat de tratate internaţionale, denumit România – îşi doreşte în secret să iasă cumva din această mulţime.

Chiar dacă această ieşire nu e una fizică. E ceva care sună cam aşa: „Da, recunosc, sînt de-aici, dar eu nu sînt ca ăştia!“ La limită, în ordinea elementară a instinctului de conservare, e firesc să fie aşa. Nu poţi să dormi liniştit cu gîndul că faci parte dintr-o lume pe care o consideri săracă şi proastă. Prin urmare, te scoţi cumva din lumea asta, fie şi prin simpla constatare că tu nu eşti la fel ca ceilalţi, din moment ce poţi observa diferenţa între tine şi ei. Poporul mai are un nume autoatribuit, extrem de cunoscut, dar pe care nu-l pot folosi aici. E o combinaţie conceptuală complexă, între prostime, sărăcime şi un organ preţios care stă îndeobşte ascuns vederii. Ştie bine cititorul compatriot la ce mă refer. În cazul în care cititorul e olandez sau american stabilit aici, să-ntrebe un vecin despre ce e vorba. În mod sigur, omul va fi fericit să-i explice pe larg.

Plecatul din sat, de la ţară, din oraşul mic, plin de oameni răi, sau din cartierul sărac şi gri, este, la bază, o depăşire a condiţiei. Se-ntîmplă peste tot, în toată lumea. Evident, depăşirea condiţiei înseamnă să evoluezi, nu doar să-ţi muţi reşedinţa.  E  drept,  nu  vedem  cu  toţii  la  fel ideea de evoluţie. Unii consideră că au evoluat dacă au făcut o şcoală sau au învăţat o meserie. Alţii stabilesc limita evoluţiei la un milion de dolari. Dar nevoia sau dorinţa evadării dintre ai tăi, spre un alt strat al lumii, e ceva comun multor fiinţe de pe această planetă. Diferenţele apar cînd evaluezi resorturile evadării şi felul în care te raportezi la comunitatea  pe  care  ai  părăsit-o.  Există  oameni care rămîn profund legaţi afectiv de locul din care au plecat, oameni cărora locul acela le rămîne unul indiferent, ca orice alt loc al lumii, şi oameni care dispreţuiesc spaţiul din care vin, unii chiar răzbunîndu-se în fel şi chip pe locul cu pricina.

Meritocraţia acestor evadaţi îşi inventează, uneori, o aristocraţie. Evoluţia nu e de ajuns pentru unii. Există oameni care, odată ajunşi pe o anumită treaptă a creşterii personale, simt nevoia unei intervenţii massive în istoria lor. O rescriere care să-i disloce definitiv din locul de baştină şi din comunitatea pe care au părăsit-o. O modificare radical a identităţii. De la cumpărarea de titluri nobiliare, pînă la trucarea ridicolă – mai fină sau mai grosolană – a arborelui genealogic, de la confecţionarea de blazoane, pînă la a doptarea unor stiluri personale fistichii, lucrurile astea sînt, iar, comune multor fiinţe de pe planeta asta. Ce nu e chiar comun e nivelul de aparenţă – setarea simbolică, raportarea la spaţiul public a acestor poveşti de viaţă, în funcţie de locul geografic în care se petrec.

Cîţiva oameni grei, din nostima lume a fotbalului românesc, au intrat, de curînd, la închisoare. S-a vorbit mult despre această ştire tare. Reacţiile condamnaţilor au fost diferite. De la miorlăieli incredibile, la durităţi de  Scarface.  Însă,  ca  şi  în  cazul  domnului George Becali, energia dezbaterii asupra încarcerării  vine,  mai  degrabă,  din  baterii afective, nicidecum din cele ale gîndirii raţionale, care acceptă ideea de justiţie. Faptul că nişte oameni au fost pedepsiţi pentru fapte pe care justiţia le-a găsit ca ilegale e privit de unii – nu puţini – ca pe un gest de nerecunoştinţă a prostimii. Ceva de tipul: „Oamenii din sport au făcut enorm pentru naţia asta săracă şi proastă. V-am dat momente de bucurie, proştilor şi săracilor! V-am ţinut de foame cînd vi se lua curentul. Nu ne-aţi făcut statuie, dar ne băgaţi la puşcărie, ţăranilor nerecunoscători! În plus, sîntem şi nevinovaţi!“

Un mare antrenor român se arăta revoltat de faptul că nişte judecătoare (deci nişte femei!), care habar n-au de fotbal,  îndrăznesc  să  se  pronunţe  într-un asemenea caz. Cum ar veni, pe zugravi ar trebui să-i judece nişte pictori, iar pe lăutari – un complet de dirijori. Nu vreau să pară că îngroş rîndurile celor care înjură, cu sau fără motiv, naţia. Amintesc doar atît, fără să vreau să arăt că, iarăşi, noi sîntem coada lumii. Pentru că nu e aşa. Amintesc doar atît.

Tot în aceste zile, Uli Hoeness, preşedintele clubului Bayern München, a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare pentru evaziune fiscală. Da, se ştie, e un joc cu miză politică. Dar omul s-a autodenunţat, ştiind că scapă mai ieftin, şi a declarat: „Recunosc evaziunea fiscală. Regret profund comportamentul meu.“ Uneori, diferenţele se văd şi dincolo de scoruri.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.