Cum se comunică în politica românească – interviu cu Radu MAGDIN

A lucrat cîţiva ani la Bruxelles, pentru Parlamentul European, apoi pentru Google şi Euractiv. Revenit în ţară, a înfiinţat Smartlink Communications. Se ocupă în special de comunicarea politică şi se declară „un pasionat al politicii online“. Aşa încît Radu Magdin mi s-a părut omul potrivit pentru a discuta despre felul în care se comunică în politica românească. Anul acesta avem alegeri europarlamentare şi prezidenţiale: vom fi supuşi unor „valuri“ masive de mesaje politice.

Cît de mult contează în prezent, pentru un politician, să comunice bine şi eficient?

Depinde de politician. Sînt unii care înţeleg, sînt unii care înţeleg şi mai şi fac ceva în acest sens. Şi sînt unii cărora nu le pasă. A treia categorie e motivată de credinţa că „ştiu ei mai bine“, din circumscripţiile în care au fost aleşi, cum merg treburile, şi au impresia că vremurile vor rămîne staţionare în ce-i priveşte. Ceea ce nu e adevărat.

Cei care „ştiu mai bine“ poate că mizează pe ceva...

Mizează pe două lucruri: pe disciplina de partid – dacă va fi nevoie, primarii vor reuşi să pună în practică, mai mult sau mai puţin structurat, „operaţiunea autobuzul“; şi pe faptul că este greu să formezi o majoritate educată. De altfel, numai o majoritate educată ar putea să înţeleagă utilitatea tuturor acestor lucruri. O majoritate educată ar şti să ceară mai mult de la omul politic, ar şti să-i ceară angajarea într-un dialog bazat pe respect. Or, în opinia multora, această majoritate educată nu există. În opinia mea, se formează încet şi sigur.

Foarte mulţi politicieni români sînt în fiecare seară la televizor. Aşa ceva nu se vede la nici o televiziune străină: după 10 seara, jumătate din Guvern şi o bună parte din parlamentari se află în studiourile TV... De ce se întîmplă asta?

Sînt mai multe motive. În primul rînd, faptul că „merge“: sîntem un popor căruia îi place politica, un popor latin, un popor pasional, căruia nu-i place „liniştea“ (deşi unele strategii politice s-au bazat pe „linişte“). În ceea ce priveşte expunerea politică, nu valorizăm suficient Parlamentul. Or, în Parlament ar trebui să aibă loc dezbaterile publice. Nouă ne lipseşte această cultură a dezbaterii parlamentare, nu avem pasiunea argumentaţiei – aşa cum o vedem în Camera Comunelor. Şi în alte ţări există comunicatori politici care merg seară de seară la televiziune, dar nu la un asemenea nivel.  

Dar cred că nouă ne lipsesc şi comunicatorii: instituţia purtătorului de cuvînt funcţionează cum trebuie?

La noi, instituţiile sînt personalizate. De pildă, instituţia preşedinţiei a căpătat o altă alură sub amprenta lui Traian Băsescu. Purtătorii de cuvînt depind de şefii lor politici. Dacă un ministru înţelege valoarea unei comunicări structurate, va folosi intens purtătorul de cuvînt. Dacă nu înţelege, se va expune pe sine, în speranţa unei notorietăţi mai mari. Hiperexpunerea dăunează grav sănătăţii politice. Nu cred că la noi guvernarea a ajuns suficient de „liniştită“, astfel încît cînd ajunge să fie comunicată la televizor, să nu creeze probleme. În ultimii 20 de ani, foarte puţini miniştri au fost stăpîni pe ministerele lor – adică şi-au cunoscut cu adevărat domeniul. Oamenii politici de la noi cred foarte mult în „instituţia“ asistentului şi/sau a secretarei, dar cred foarte puţin în instituţia consilierului. În străinătate, rolul omului politic e văzut altfel: el nu e perfect, dar trebuie să aibă cîteva obiective clare, o viziune şi o strategie. În rest, se bazează pe echipa tehnică de lîngă el, pe consilierii care îi dau punctaje bune, îl ţin la curent cu ce trebuie să facă, îl pregătesc.

La televiziuni mi se pare că ideea de dezbatere s-a diluat. Privind în urmă, am tot mai mult senzaţia că cea mai consistentă dezbatere politică a fost cea dinaintea alegerilor prezidenţiale din 1990, între Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu... Sînt nostalgic?

Devenim din ce în ce mai superficiali. Asta ţine şi de o cultură naţională sau regională (pentru că, de exemplu, fraţii bulgari nu stau neapărat mai bine ca noi pe acest plan). Dar ţine şi de ceea ce cred politicienii că „rentează“. Dacă ei au sentimentul că e rentabil să afişeze substanţa, atunci o vor face. Dacă însă au sentimentul că scapă mai uşor cu scamatorii de formă, cu simţul replicii, cu alte asemenea detalii, atunci se vor duce liniştiţi în studio doar cu asemenea lucruri. Ghinionul lor e cînd au de-a face cu cineva foarte bun în studio şi îi scoate de pe această filieră: în asemenea momente, nu mai pot scăpa doar cu glume şi miştouri...

Nu există riscul major ca oamenii să voteze politicieni care comunică bine, dar ulterior nu-şi fac treaba, şi viaţa oamenilor nu devine mai bună?

E unul dintre riscurile democraţiei. Atîta timp cît dintre criteriile de selecţie ale unui preşedinte sau prim-ministru nu fac parte chestiuni legate de capacitatea sa de a conduce, de a fi un bun manager şi alte chestiuni de substanţă, nu ai de ce, ca om politic, să încerci să te autodepăşeşti. Întotdeauna inima bate raţiunea. Acest „merge şi-aşa“ nu e specific clasei politice româneşti. Şi în alte ţări există o oarecare delăsare. Singurul lucru care stresează clasa politică în orice ţară este apropierea alegerilor, cînd fiecare politician îşi aminteşte că trebuie să arate „că a făcut ceva“. Din această perspectivă, 2014 este un an cu foarte multă agitaţie.  

De ce? La alegerile europene nu ştiu cîţi oameni vor ieşi la vot, iar la prezidenţiale încă nu ştim cine vor fi candidaţii, cu doar şase-şapte luni înainte de începerea campaniei electorale…

Este o situaţie unică în ultimii 20 de ani. Pentru prima dată, nu ştim cine vor fi candidaţii. Încă se lucrează la profilul candidaţilor: bărbat sau femeie, ce trăsături sînt necesare etc. În privinţa alegerilor europene, importanţa lor provine nu atît din numărul de cetăţeni care vor fi prezenţi la vot sau din agenda problemelor europene, cît din valoarea lor de test electoral pentru partide. Să spunem că, la alegerile europene, PNL va lua sub 20% – caz în care Crin Antonescu va trebui să-şi dea demisia, aşa cum a promis. Dacă nu o va face, va fi într-o situaţie foarte dificilă. Dacă PNL ia peste 20%, iese întărit şi toată dreapta se va încolona în spatele lui. Dacă PSD ia 40%, tentaţia oamenilor din partid va fi să-i spună lui Ponta: „Victore, eşti cel mai bun, candidează!“ Dar vor fi 40% din cele aproximativ 5 milioane de cetăţeni care vor vota la europene, adică 20% din cei 10 milioane care vor vota la prezidenţiale. Faptul că cineva cîştigă la europarlamentare nu înseamnă neapărat că va reuşi să scoată un scor bun şi la prezidenţiale. Aşa încît miza alegerilor parlamentare este să arate cine se regrupează pe dreapta şi cine va fi candidatul stîngii.  

Cît de relevante sînt însă alegerile europene, dat fiind că se aşteaptă o prezenţă scăzută? Nu e o capcană pentru partide?

Ba da, dar pentru candidaţii cu aspiraţii prezidenţiale e o etapă importantă. Ei vor leadership, iar leadership-ul se demonstrează prin voturile obţinute. Iar alegerile europene sînt şi un test cu privire la calitatea guvernării. Nicăieri în UE alegerile pentru Parlamentul European nu sînt orientate doar pe problematica europeană. E greu să faci o campanie doar pe problemele europene – deşi în toate partidele există comunicatori şi consultanţi buni pe asemenea teme. Dar care ar fi ele? În principal, banii europeni şi libertatea de mişcare. Or, banii europeni n-au venit aşa cum se aşteptau oamenii, iar libertatea de mişcare a generat un PR negativ în unele ţări, recent – în Marea Britanie, în anii trecuţi – în Franţa şi Italia.

Sînt totuşi alte teme importante pentru UE care ar trebui comunicate în campanie. Ar fi plicticos?

Ar fi plicticos din perspectiva omului politic, pentru că e mai uşor să vii şi să pui tunurile pe guvernare. E mai uşor să spui „eşti prost“ – „ba tu eşti prost“ (căci mai avem puţin şi la aşa ceva se va ajunge în politica românească, unde s-a ajuns la o pierdere a bunului-simţ). E mai uşor să procedezi aşa, decît să încerci să înţelegi şi să explici marile probleme. Clasa politică de la Bucureşti nu realizează că nu se mai decid lucruri fundamentale la Bucureşti: politica energetică, uniunea bancară, chiar şi fiscalitatea (care va fi şi ea relativ controlată) şi alte dosare importante se decid la Bruxelles. Politicienii români vor rămîne cu „jocuri de glezne“, cum se spune, dar nu se vor mai putea ridica de pe scaun, nu vor mai avea putere de decizie. Avantajul e că sîntem a şaptea ţară europeană şi am putea avea un rol mai important în deciziile care se iau la Bruxelles. Iar politicienii români chiar ar trebui să ştie asta. Noi, momentan, sîntem în etapa „Bruxelles – Mare Poartă“. Bruxelles este locul unde ne ducem să ne plîngem cînd „nenea ăla rău“ de la putere s-a purtat urît cu noi. Cînd se schimbă puterea, jocul se reia – căci asta se întîmplă de ani întregi. După care ne mirăm de ce avem imagine de doi bani în Uniunea Europeană şi de ce avem o influenţă redusă asupra deciziilor care se iau în UE, astfel încît partenerii europeni se gîndesc dacă mai e cazul să facă vreo coaliţie cu noi pe dosarele importante. 

Să revenim la alegerea preşedintelui. Spuneaţi mai devreme că se lucrează la profil şi există întrebarea dacă să fie bărbat sau femeie. Societatea românească e pregătită să accepte o candidatură feminină la funcţia de preşedinte?

E complicat. Ar trebui să fie cineva foarte respectat, cu o foarte mare notorietate şi cu o voinţă de fier, mai degrabă genul mutti – à la Merkel. Singura apropiată de aşa ceva era Mona Muscă, înainte de retragerea sa. Ar trebui să aibă şi empatie, dar şi mînă forte. O combinaţie ideală de yin şi yang, ca să zic aşa. Avînd în vedere calităţile care s-ar cere şi uitîndu-mă pe scena politică, nu prea văd pe cineva care să intre în turul II sau să cîştige. Dar e complicat oricum. Problema va fi turul II, către asta ar trebui să se orienteze toate strategiile, căci în turul II se pot prezenta la vot cîteva sute de mii de cetăţeni în plus, mobilizaţi de faptul că nu vor un anumit preşedinte. Noi subestimăm valoarea votului negativ. Cît despre candidaţi, ei ar trebui să meargă mai mult în lumea reală. Or, ai noştri se mulţumesc să stea la televizor. Există, bunăoară, testul „pupatului de băbuţe“.

Şi cîţi dintre potenţialii candidaţi la preşedinţie l-ar trece?

Avem două cazuri pînă acum, un „teoretician“ şi un „practician“. Ion Iliescu ştie politică şi se simţea foarte bine în mijlocul oamenilor – a fost antrenat la o şcoală bună, cum s-ar spune (cel puţin din perspectiva strategiei politice, nu şi din alte puncte de vedere). Practicianul e Traian Băsescu, pentru că se simte bine în mod nativ printre oameni, glumeşte, rîde, vorbeşte „pe înţelesul lor“. Or, cînd te obişnuieşti să stai la costum tot timpul, printre oameni care îţi spun cît eşti de bun ca preşedinte, capeţi o siguranţă de sine care nu mai are acoperire. Iar dacă la televizor te-ai obişnuit să mergi doar cu moderatorul, cînd intri într-o dezbatere cu alţi cinci-şase oameni din alte partide, nu-ţi va fi uşor.  

fragmente dintr-un interviu mai amplu, care poate fi urmărit pe Adevărul Live – live.adevarul.ro