Aventuri ecologice

Totul a început de la un „joc al substituţiilor“, vorba lui Jacques Derrida. Prorectorul cu Relaţii Internaţionale al Universităţii (presat de o plecare la New York) îl rugă pe decanul de la Facultatea de Ecologie să meargă, pentru o săptămînă, la Roma, unde urma să-l înlocuiască la o întrunire administrativă a principalelor instituţii academice europene. Aşadar, decanul se văzu nevoit el însuşi să-şi roage unul dintre cei patru prodecani să-l înlocuiască la întîlnirea cu delegaţia de profesori chinezi, programată să sosească la facultate (pentru încheierea unui protocol de colaborare ecologică) în chiar săptămîna cu pricina. Din nefericire, în contextul respectiv, se stinse şi un bătrîn (fost) profesor al Departamentului de Ecologie Teoretică. Familia decise organizarea funeraliilor, printr-o stranie coincidenţă, în ziua întrevederilor dintre conducerea facultăţii şi echipa chineză. Ca atare, se apelă şi la un al doilea prodecan, în variantă de substitut decanal la tristul eveniment. Acesta din urmă se afla însă, la rîndul său, în încurcătură. Trebuia să deschidă – tot în locul decanului, se înţelege – un simpozion internaţional, în aceeaşi nefastă zi. Astfel, preluă el sarcina discursului funebru şi îl trimise pe cel de-al treilea prodecan la ceremonia inaugurală a congresului. Exact ca în legile lui Murphy, şi penultimul prodecan se ducea atunci (de asemenea, substituindu-l pe decanul călător) la un consiliu de administraţie. În sfîrşit, obligaţia şedinţei a fost asumată de cel de-al patrulea deputy, disponibil în principiu, dar puternic afectat de gripă.

Prodecanul responsabil cu dialogul româno-chinez a dorit să facă o bună impresie şi a primit delegaţia asiatică, după toate regulile protocolului, în biroul şefului lui. Marcat de bucuria inocentă a musafirilor, el s-a jenat să le mai spună că nu era (chiar) decanul şi a încercat să se poarte relaxat, ca şi cum ar fi ţinut ferm, în mîinile sale, soarta viitorului parteneriat. Cei patru orientali surîzători i-au oferit cărţile lor de vizită. Prodecanul realiză, speriat, că nu ştia unde îşi ţinea decanul cărţile lui de vizită, pentru a da cîteva, politicos, la schimb. Derutat, scotoci într-un sertar al biroului. Minune: descoperi acolo mai multe cartonaşe magice şi scoase, la repezeală, patru. Înţelese prea tîrziu faptul că ele nu aparţineau decanului, ci unor inşi cu care acesta interacţionase, probabil, în timp. Observă numele unui anticar din oraş, pe cel al unui cunoscut medic ginecolog, coordonatele patronului de la patiseria Piticii voioşi, precum şi pe cele ale antrenorului echipei de fotbal a urbei. În stare de transă, le împărţi oaspeţilor aceste cărţi de vizită ca şi cum ar fi fost ale sale, adică ale decanului. Chinezii mulţumeau cu plecăciuni adînci şi cu mîinile împreunate pe piept, dezvelindu-şi, nonstop, dinţii în zîmbete lungi pînă la urechi.

Prodecanul prezent la înmormîntare experimenta şi el o mică „transpersonalizare“ decanală. După ce vorbi, lîngă coşciug, despre realizările academice ale profesorului decedat, un congener al răposatului – zbîrcit macabru şi fără dantură –, bănuindu-l a fi decanul facultăţii, se repezi asupra sa. Lipindu-l de sicriu, în vreme ce preotul încheia slujba şi cădelniţa rar, moşneagul îi şuieră la ureche: „Tomnu’ tecan, io ţînt profeţoru’ Michiduţă. M-am penţionat în ţaptezdoi de la soţialism stiinţific, tar aţ mai vrea niţte curţuri la plata cu ora. Ţe ziţeţi, îmi taţi, vă rog frumoţ?!“ Prodecanul prezent la deschiderea simpozionului fu confundat, şi el, de nişte reporteri, cu decanul însuşi, deoarece aşa implica plăcuţa cu nume şi titlu, aşezată, în dreptul lui, la pupitrul prezidiului. Jurnaliştii îl întrebară cum comentează nenumăratele scandaluri de la instituţiile ecologice private. Bietul om se fîstîci aşa de tare, încît le turui lor discursul pe care îl pregătise pentru ceremonia academică, iar, în deschiderea congresului, vorbi pătimaş despre mizeria morală şi intelectuală din domeniul ecologic, spre stupoarea participanţilor. În sfîrşit, prodecanul gripat strănută „productiv“ peste cafeaua pe care femeia de serviciu i-o pusese pe masă înaintea începerii consiliului de administraţie. Doamna în cauză avu un comentariu sec, ceva mai tîrziu, cînd se afla, alături de suratele ei, în „oficiu“: „Mare ţopîrlan şi decanul ăsta de la Ecologie!“ În identificare, se ghidase, desigur, după plăcuţa nominală din faţa lui.

La Roma, şi decanul nostru buclucaş trăia momente palpitante. Terminase cu bine lucrările conferinţei şi acum se afla în taxiul care îl ducea aeroportul Ciampino, de unde urma să zboare către casă. Realiză subit că anumite lucruri erau profund în neregulă. Nişte crampe intestinale severe îl sfredeleau aidoma unor lame de cuţite vînătoreşti. Exagerase, în mod clar, cu sucul de mere la micul dejun. Se năpusti în terminalul aeroportului, bruscînd pasageri nevinovaţi şi sărind ca o maimuţă tînără peste cordoanele demarcatoare. Făcu check-in-ul ca prin vis, tremurînd din toate încheieturile, apoi o luă la fugă, sălbatic, spre prima toaletă ieşită în cale. Cînd să intre, se ciocni violent de un tînăr care tocmai ieşea. După o clipă de stupefacţie, băiatul se lumină asemenea unui pom de Crăciun şi îl cuprinse strîns în braţe pe nefericitul maratonist aeroportuar, zicînd în cea mai curată limbă română posibilă: „Ce faceţi, domn’ profesor? Bine aţi venit la Roma!“ Tînărul fusese student la Ecologie în România şi acum lucra ca îngrijitor în marele terminal italian. Bucuria sinceră a revederii a fost umbrită doar de explozia de miresme şi culori declanşată de decanul ecologist într-o manieră complet neecologică. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.