EDITORIALE ȘI OPINII

Dacă tot m-am apucat să bombăn politica agricolă comună, considerînd că, pe alocuri, nu merge întocmai în direcţia cea mai potrivită fermierului român, nu am pregetat să şi laud, pe ici, pe colo, ceea ce e de lăudat: pînă la urmă, subvenţiile la hectar şi banii pentru dezvoltarea socială a satului nu au stricat.

Profesor de literatură la Facultatea de Litere şi prorector al Universităţii Bucureşti, autor de manuale şcolare, Liviu Papadima cunoaşte foarte bine problemele educaţiei din România. De zeci de ani se vorbeşte despre „reforma sistemului“, dar deocamdată schimbările par să provoace mai degrabă nemulţumiri. Cum stăm, de fapt?

În urmă cu 31 de ani, Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică – „imperiul răului“. Adică i-a spus pe nume. La opt ani după această „marcare“, imperiul s-a dezmembrat. Dar răul nu a fost exorcizat pînă la capăt şi, iată, a început să se refacă. Semne existau de multă vreme.

Nimic nu-i enervează mai tare pe concitadinii mei ieşeni decît uşurinţa cu care bucureştenii numesc restul ţării „provincie“. Acum, aş observa că termenul în sine rămîne totuşi destul de inadecvat, prin originea sa clar depreciativă: „teritoriu cucerit de romani, în afara Italiei, supus ulterior administraţiei centrale“.

Atmosfera seamănă cu mitingurile de la Nuremberg, în care poporul german îi mulţumea lui Hitler pentru Austria şi pentru noul Reich. Doar că acum se întîmplă la televizor şi este regizat pentru ca poporul rus să-i mulţumească lui Vladimir Putin pentru Crimeea.

Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“, cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos. Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului.

Zilele trecute m-am întîlnit, la un eveniment academic, cu un coleg de breaslă cu care nu mai vorbisem de mult. Sau, mai exact spus, vorbisem, dar nu mai discutasem de prin anii ’90, cînd eram amîndoi la început de „drum nou“, prinşi în proiecte măreţe şi criticînd risipa de bani specifică entuziasmului acelor vremuri.

Un termen care ilustrează foarte bine dispariţia din uz a unor sensuri, odată cu dispariţia din realitatea înconjurătoare a obiectelor pe care le desemnau, e borcan, folosit – cu cîteva decenii în urmă – ca denumire colocvial-argotică şi glumeaţă pentru ghereta cilindrică a agentului de circulaţie.

Prin anul 2000, avînd – ca profesor invitat la Universitatea din Viena – de propus, pentru secţia de română, şi un curs de Landeskunde – la noi s-ar traduce prin „cultură şi civilizaţie“ – m-am gîndit să discut, împreună cu studenţii de acolo, marile controverse mediatice din România acelor ani.

Comisia vrea să se asigure că banii contribuabilului european sînt cheltuiţi nu doar corect, ci şi eficient. Astfel că statele şi regiunile beneficiare trebuie să demonstreze că investiţiile duc la rezultate concrete şi măsurate în indici de dezvoltare, în proiecte de inovare, în locuri de muncă.

Săptămîna trecută vorbeam despre cît e de dificil să pricepi ce vrea poporul. Poporul vorbeşte întotdeauna, se exprimă ceas de ceas, doar că ceea ce se aude este cacofonic, imprecis, fără sens, ca şi cum ai capta un mesaj extraterestru. E nevoie de timp ca să poţi discerne, exact, conţinutul voinţei căreia i se dă glas.

Ziceam săptămîna trecută că nu fieşce politică europeană este neapărat bună pentru interesele naţionale româneşti. Măcar pentru că avem oarece deficite de dezvoltare, pe ici, pe colo, şi nu ne potrivim în griji şi nevoi cu Vestul Europei. Ce exemplu să găsesc, întru simpla exemplificare, dacă nu agricultura?

Există oameni care, zi de zi, se ocupă de prevenirea criminalităţii şi pornesc „de la bază“, de la educaţia copiilor. Graţiela Văduva este dr. în sociologie, comisar-şef la Poliţia Capitalei, şefa Serviciului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii. A coordonat un manual de educaţie juridică pentru elevi – Unde-i lege, nu-i tocmeală – care a fost premiat de Radio România Cultural în 2014.

Se spune că, în urmă cu ceva timp, pentru a obţine un tub de pastă de dinţi plin, nord-coreenii trebuiau să se prezinte la magazin cu tubul anterior gol, ca să facă dovada că l-au consumat. Dar asta era în vremurile bune, cînd se mai găsea pastă de dinţi.

Ne-am obişnuit să-l luăm pe Caragiale drept reper al „răului“ românesc. Spunem frecvent: „Ce chestie grotescă, domn’le! Exact ca-n Caragiale.“ Sau: „Nici măcar Caragiale n-ar fi putut inventa o situaţie mai ridicolă ca asta!“ În majoritatea cazurilor, stupoarea noastră pare legitimă.

E vară, am aproape 9 ani, trec în clasa a II-a şi ne-am mutat de vreo doi ani în Craiova. Sînt decis să îmi fac prieteni la bloc, că în ţigănia de peste calea ferată nu mă mai lasă mama. Îmi învineţise curul cu un tuberman – încă nu puteam să stau bine pe scaun, deşi trecuseră cîteva zile.

Radu Mazăre şi-a făcut un titlu de glorie. S-a lăudat pe la televizor că a găsit el o soluţie minune prin care rezolvă problema cu săracii din Constanţa, le dă case ieftine construite de Primărie. De fapt, soluţia de a izola săracii în locuinţe ieftine este dezastruoasă pe termen lung şi acolo este un viitor ghetou.

● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – şi acum mai mult decît oricînd – pînă şi oamenii de bună-credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea."

Zilele trecute am citit un excelent editorial al lui Vasile Dâncu (sociologul...) despre „România înfricoşată“, despre frica generalizată care pare să paralizeze întreaga noastră societate. O „societate fără politică“ sau cu „o politică moartă de frică, în care activează politicieni paralizaţi de spaime“ – particularizează Dâncu.

E adevărat că mai sîntem doar cîţiva care mai ţinem minte numele vechiului administrator al domeniilor Coroanei, Ion Kalinderu (1840-1913). În amintirile sale, Mihail Sadoveanu povesteşte cum l-a cunoscut pe acest „academician celebru în acea epocă prin subiectele ce furniza revistelor umoristice“.

În devenirea întortocheată a mentalităţii publice autohtone, cel mai retrograd parcurs îmi pare a fi cel al conştiinţei locuirii. Al habitatului. De ce sîntem trăitori ca la hotel în propriile noastre oraşe, străzi, parcuri sau blocuri este o întrebare cu multe răspunsuri posibile.

Poporul este, totuşi, o chestie foarte complicată. Cu mulţi ani în urmă, am citit într-un ziar american un titlu care mi-a rămas în minte. Avuseseră loc alegeri prezidenţiale – e vorba despre cele din noiembrie 2000 –, şi naţiunea americană stătea cu sufletul la gură să afle cine va ieşi preşedinte: Bush Jr. sau Gore.

Raportul SAR pe 2014 a avut o temă care nu mă putea lăsa indiferent. Şi-a propus să descopere cît a cîştigat, cît ar fi putut cîştiga şi ce a pierdut România de cînd este membră a Uniunii Europene, ca urmare a calităţii de stat membru.

Alegerile europene din 25 mai au o dublă miză. Pe de o parte, vor influenţa direct felul în care va arăta viitoarea Comisie Europeană. Pe de altă parte, viitorul Parlament European va avea un cuvînt decisiv în cadrul marii dezbateri privind viitorul construcţiei europene.

Mulţi dintre noi am avut de-a face în şcoală cu cîte un Sotea, mai mult sau mai puţin asemănător celui original, descris de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri. (Cel care îi teroriza pe elevii mai slabi şi care voia să-i ia din mînă halviţa firavului Nicolae Bălcescu.)

"Prodan era simpatic, pînă cînd s-a enervat. Gică era pîinea lui Dumnezeu, pînă cînd s-a enervat. Hagi e mai mult decît enervat, e furios, e negru de supărare. Muşcă din toţi ca o fiinţă rănită, ca un indian căruia i-a fost ucis fratele de sînge. Gică îl jeleşte pe Gică – celălalt. Noi îi jelim pe amîndoi, pentru că ei ne reprezintă."

La început ironic, apoi tot mai serios – pînă ce termenul a devenit, practic, oficial –, lingviştii din spaţiul anglofon au numit (numesc) engleza vorbită de asiatici Engrish. Noţiunea s-a referit, iniţial, la engleza japonezilor (din cauza neputinţei lor de a pronunţa sunetul l – pe care îl înlocuiesc cu r –, spre deosebire de chinezi, de pildă, blocaţi, în articulare, tocmai de consoana r, substituită la ei cu l!).

Frecvenţa în Internet ne confirmă, de exemplu, că termenul comun abecedar a căpătat un sens familiar-argotic, ca denumire glumeaţă a permisului de conducere. Citatele sînt multe şi clare, dovedind că termenul are o valoare expresivă, nu criptică.

Pînă acum, cel mai mare partid românesc (repet ca să accentuez) a fost condus mereu de oameni din grupurile de la Bucureşti, produse bune de scos la export. Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta pot să pretindă că ei, ca persoane, sînt peste activistul mediu de partid, că au o oarecare prestanţă.

Cînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde.

A fost necesară multă aspera pentru a ajunge la Astra, festivalul de film documentar pe care îl cunoaştem, astăzi, cu toţii. Anul trecut, a ajuns însă la a zecea ediţie, aşezat într-o recunoaştere naţională şi internaţională indubitabilă.

Acum cinci ani, admirabilul artist Dan Dinescu alcătuise o altă colecţie de imagini, Farmecul discret al Bucureştilor, unde apar, în alb-negru, unele fotografii din anii 1983-1984, adică din aceeaşi vreme, iar casele care figurează acolo, din Calea Rahovei, strada Arionoaiei şi cartierul Uranus, au dispărut şi ele, ca şi cele pe care le găsim în arhiva Bonciocat.

Zarvă au stîrnit, în ultimul timp, cîteva modificări făcute sau care urmează să fie implementate în centrul Iaşiului. Sub parcul din faţa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, urmează să se amenajeze o parcare subterană, costurile de 18,8 milioane de euro urmînd să fie suportate, în mare parte, din fonduri europene.

S-au împlinit zece ani de la aderarea României la NATO, prilej de noi înţepături între protagoniştii marelui caft politic autohton. Iar dacă tot s-au luat pe tema celui care are mai multe merite în aderarea României la NATO, atunci poate ar fi mai bine să privim puţin peste umăr, către trecutul deloc îndepărtat. Vom avea ce învăţa.

Sînt tare curios dacă dumneata, cititorule, ştii cum de a ajuns domnul Barroso de două ori preşedinte al Comisiei Europene. Dacă nu ştii, nu e nici o problemă. Bine ai venit în clubul cetăţenilor din statele membre care nu au nici o idee despre cum se iau decizii de acest fel.

„Cred că ar trebui să distingem între încălcarea legii drepturilor de autor şi ce fac oamenii cînd au la dispoziţie o reţea care le oferă posibilitatea de a multiplica şi transmite mai departe. Eu cred că e bine că oamenii transmit informaţia şi cunoaşterea.“

În gimnaziu, în liceu şi în facultate am făcut enorm de multă matematică. La început, algebra şi mai ales geometria mi s-au părut fascinante. Apoi, a venit perioada examenelor de admitere (a treptelor, cum li se zicea pe atunci), la liceu, în clasa a XI-a şi la facultate.

Sfîrşitul anilor ’80 a adus titlurile academice în pragul derizoriului. Tovarăşa Elena Ceauşescu avusese grijă să împingă lucrurile spre o astfel de direcţie. Cine mai avea ambiţia să-şi etaleze „titlul“, cînd incantaţia „academician doctor inginer, savant de renume mondial“ invada, atît de burlesc, spaţiul audio-vizual?

În discursul public românesc din ultimii ani a început să circule o formulă exclamativă ironică, prin care e parodiată expresia de satisfacţie la obţinerea unei victorii: am înfrînt! Rostită cu autoironie sau atribuită sarcastic altora, formula a ajuns să caracterizeze o gamă destul de largă de situaţii.

Încheiam săptămîna trecută cu ideea că pragul de semnături pentru un independent candidat la europarlamentare e de 100.000. Partidele din România au creat, deci, sistemul perfect de închidere a uşii în nasul cetăţenilor: au ales cel mai rigid şi nedemocratic sistem de vot, plus condiţii foarte dure de înscriere.

Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip „uman“. Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă.

De la Tunis, lucrurile se vedeau puţin altfel. Sărbătoreau noua Constituţie, pe care au discutat-o, punct cu punct, la televizor şi în dezbateri ale societăţii civile. Îi interesa, evident, relaţia dintre religie şi democraţie. Sărbătoreau o Constituţie a speranţei şi a dialogului, nu a triumfului uneia dintre părţi.

Apariţia, acum vreo trei luni, a cărţii despre palatele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea, a fost iarăşi, zilele trecute, semnalată publicului interesat de monumentele istorice. Lucrarea arhitectei Oana Marinache a fost prezentată la Mogoşoaia, palat care nu e numai al lui Brâncoveanu, ci şi al Bibeştilor.

În rîndul obiectivelor înaintea cărora se pune imperativul „Salvaţi!“ a intrat de cîţiva ani şi mocăniţa de Hunedoara. Există mai multe astfel de mocăniţe prin Transilvania. Numele este de fapt un diminutiv de alint – mocanii erau oieri nomazi sau stabili în diferite areale transilvane.

Am aflat tîrziu despre responsabilitatea socială a companiilor. Aşa cum noi toţi, cei care „avem o anumită vîrstă“ şi ne-am format în timpul comunismului, am aflat tîrziu despre tot felul de lucruri importante într-o societate democratică. M-am apucat să citesc cîte ceva despre CSR şi apoi să urmăresc ce se întîmplă în acest domeniu în România.

Să gîndim prin excludere. Cînd se săvîrşeşte la adresa ta o mizerie în genul Antena 3, ce ai putea să faci? Teoretic, ai trei variante. Prima: să ignori. De acord, nu este o soluţie de lungă durată. Ei insistă şi, la un moment dat, trebuie să replici.

„Capabilities, partnerships, Afghanistan“ – asta e tot ce ţi se spune, la foc automat, dacă întrebi oficialii NATO care sînt priorităţile imediate ale alianţei. Capabilities – adică mai multe arme: avioane, elicoptere, fregate, grenade, mine, rachete, tunuri, tancuri, varii componente logistice.

Asta se întîmplă în mod curent – de curînd a fost închis blogul lui Navalny, al lui Kasparov. Ziarul Ezhednevnyj Zhurnal a fost şi el declarat indezirabil şi trecut pe lista neagră. Pretextul: i s-a luat un interviu unui politician de dreapta din Ucraina, care e considerat duşman. Iar interviul e, implicit, un act de trădare.

Liziera pădurii e învăluită în ceaţă... sau poate e fum. Localnicii încă obişnuiesc să dea foc crengilor uscate care rămîn din tunderea de primăvară a copacilor, crengile mai mici care nu-s bune de pus în sobă. Întreg satul miroase a fum şi a bălegar, dar nu la fel ca toamna. În nări se mai strecoară şi un iz proaspăt de verde...