Dopul din frunte

Mulţi dintre noi am avut de-a face în şcoală cu cîte un Sotea, mai mult sau mai puţin asemănător celui original, descris de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri. (Cel care îi teroriza pe elevii mai slabi şi care voia să-i ia din mînă halviţa firavului Nicolae Bălcescu.)

La liceu, m-am nimerit în clasă cu un tip mare şi voinic, cu o personalitate accentuată şi nişte opinii pe care şi le exprima foarte vehement. Mi-aduc aminte cum odată a făcut un mare scandal împotriva unui coleg cu care intrase în concurenţă la nu mai ştiu ce concurs de literatură. „A dat citate trunchiate din Eminescu!“ a înştiinţat el pe toată lumea. La felul cum o denunţa el, fapta bietului coleg de 15 ani părea să fie o grozăvie inimaginabilă, ceva similar trădării de ţară. Dar, dincolo de opinii irefutabile, voinicul nostru avea şi alte bucurii. De exemplu, într-o perioadă îi căşunase pe mine, mai precis pe obrajii mei. Voia neapărat să mă apuce de ei cu degetele lui uriaşe şi să mă strîngă tare. Nu înţelegeam de ce, nu eram nici măcar bucălat, să zici că ar fi avut de unde apuca bine. La început m-am împotrivit, dar fără succes. Era mult mai puternic decît mine şi, pe deasupra, făcuse karate. Dacă nu stăteam de bunăvoie să mă apuce el de obraji cînd avea chef, mă imobiliza şi, în cele din urmă, tot îşi făcea damblaua. În timp ce-mi prindea obrajii între degete, din partea lui apărea şi un fel de afectivitate ocrotitor-scîrboasă, de genul: „Ia să vedem băieţelul, ce obrăjiori are astăzi.“ Mi-era o nespusă ciudă că nu puteam să-l contracarez în nici un fel pe „Animal“, că aşa era poreclit. Pînă într-o zi.

Eram la laboratorul de fizică, un loc special, în care intram pe un culoar lung, ca într-un muzeu. La intrare trebuia, la fel ca într-un muzeu, să ne punem peste încălţări nişte papuci de vinilin, cu elastic, pe care-i găseam într-un dulap. Înainte de oră, cu toţii făceam asta într-o deplină disciplină, dar la ieşire, scăpaţi de sub autoritatea profesorului, îi scoteam furtunos din picioare şi se iscau adevărate papuciade, bătălii cu papuci pe care nu-i mai puneam niciodată înapoi în dulap. Profesorul era unul dintre cei mai buni pe care îi aveam şi la ore ne încînta cu poveştile şi explicaţiile lui. Era însă cocoşat, iar noi îl botezasem Lagardère. În acea zi, ne-a făcut morală că de fiecare dată cînd plecăm, pare că în urma noastră „a explodat o bombă cu papuci“. Spunea că o să-i prindă el odată pe făptaşi. Noi chicoteam pe înfundate, ştiind că întotdeauna, pe acel culoar, aveam un avans faţă de el, care se deplasa greu, suficient cît să declanşăm blitzkrieg-ul cu papuci şi să şi dispărem. În acea zi, în timp ce-mi scosesem un papuc din picior, l-am văzut în faţa mea pe „amicul“ meu. Aplecat să se descalţe, într-o poziţie vulnerabilă. Avea capul întors într-o parte, prezentîndu-mi, parcă intenţionat, obrazul (al lui era chiar bucălat), fix sub mîna în care eu îmi ţineam papucul lucios de vinilin. Toate frustrările mele de pînă atunci aveau să-şi găsească alinarea. Ştiam cît de nebunesc era ce-mi trecea prin cap, dar mi-era absolut imposibil să ratez ocazia. Venind de sus în jos, vinilinul a făcut plici cu toată puterea peste pielea întinsă a obrazului lui. „Animalul“ a scos un răcnet cumplit iar colegii, aruncîndu-şi toţi papucii, s-au înghesuit să iasă care mai de care mai repede pe uşă, de groaza a ceea ce avea să urmeze. Abia am reuşit să parez cîte ceva din potopul de pumni şi picioare pe care plesnitul l-a dezlănţuit asupră-mi, ca represalii. În cele din urmă, am căzut lat în mijlocul culoarului, iar el a plecat înjurîndu-mă. Rămas singur, abia mă adunam de pe jos, plin de dureri, dar şi cu satisfacţia marelui plici pe care-l făcusem, cînd, tîrşa-tîrşa, fîlfîindu-şi catalogul, a apărut Lagardère. „Aaa, tu erai, Manolescu? Ia strînge toţi papucii şi pune-i frumos în dulap.“ Ce mai puteam spune?  

Peste ani, „Animalul“ a devenit scriitor şi vedetă de televiziune. A lăsat în urmă manifestările din adolescenţă (sper).

Şi eu le uitasem complet. Oricum, eram convins că lucrurile astea se petrec doar în perioada şcolii. De curînd însă, un prieten mi-a povestit că are o rudă care-l terorizează. Prietenul meu e trecut binişor de 40 de ani, om în toată firea, înalt şi voinic. Ei bine, de cîte ori se vizitează, acea rubedenie (care cică e şi mai voinică) nu-şi poate reţine bucuria de a-l chinui fizic, într-un fel sau altul. De fiecare dată cînd îl vede, pare că se bucură nespus: „Ce mai face băiatu’ nostru? Ia să vedem noi, aşa, ca între bărbaţi.“ Şi pune în aplicare cîte un program „drăgăstos“, de care prietenul meu nu poate scăpa, orice ar spune sau ar face. Ultima oară, cică, l-a prins de gît, în cravaşă şi i-a învîrtit în frunte un capac de la un PET, ca şi cum ar fi vrut să i-l înşurubeze acolo. Din fericire, programul s-a întrerupt la jumătate şi rubedenia n-a reuşit să-i înscrie pe frunte, aşa cum voia, toate cele patru cercuri de la Audi. Prietenul s-a ales doar cu vreo două semne rotunde. A doua zi, şi-a schimbat frizura ca să le acopere, să nu stîrnească întrebările colegilor de serviciu.