Un car cu boi

Liziera pădurii e învăluită în ceaţă... sau poate e fum. Localnicii încă obişnuiesc să dea foc crengilor uscate care rămîn din tunderea de primăvară a copacilor, crengile mai mici care nu-s bune de pus în sobă. Întreg satul miroase a fum şi a bălegar, dar nu la fel ca toamna. În nări se mai strecoară şi un iz proaspăt de verde, dătător de aripi. Mugurii înverzesc. Ca un adevărat scandal, forsythia izbucneşte galbenă pe lîngă cîte un gard de lemn. Oamenii robotesc prin gospodăriile colorate, cu treburile de la începutul primăverii.

Amicul meu inginer vrea să-i plătească pe oamenii care i-au defrişat terenul. A crescut acolo o mulţime de roşcovi sălbatici cu ţepi şi el a angajat nişte oameni să-i taie, să separe tulpinile bune de foc, să le adune într-un loc şi să ducă de acolo restul crengilor, după care să vină cu un tractor, să scoată rădăcinile. L-au avertizat vecinii că, dacă nu scoate şi rădăcinile, roşcovii ăia vor tot învia şi vor creşte întruna, dîndu-i de furcă. Muncitorii au fost angajaţi printr-un intermediar şi amicul meu a aflat că nu e prea uşor de discutat cu ei.

Sînt doi oameni în vîrstă, cu părul alb şi ten închis la culoare. Spus mai de-a dreptul: doi ţigani bătrîni.

„Matale eşti popietauu?“ îl întreabă cel ce pare şeful, în timp ce tremură din toate încheieturile. Miroase a băutură şi cînd deschide gura nu i se văd decît vreo doi dinţi, parcă uitaţi într-o baltă de salivă. „Eu sînt“, răspunde amicul, „cît mai aveţi pînă terminaţi?“ „Păi, zîtem gata“, zice şeful. „Cum să fiţi gata, că văd că nici măcar tulpinile nu le-aţi tăiat.“ „Zîtem gata, şefu’, am muncit două zile aicea. A rupt şi lanţu’ la drujbă prostu’ ăsta. Ne-am dus după lanţ. Vai de noi, nu ne vezi, oameni bîtrîni. Hai, dă-ne banii, să plecăm.“ „Ce bani, omule, că nici nu ne-am înţeles. Şi voi n-aţi făcut aproape nimic aici.“

„Păi, nu vrei să ne dai banii?“ „Vi-i dau, vi-i dau, dar la sfîrşit, întîi să terminaţi treaba, să curăţaţi locul“, zice amicul, privind încîlceala de ramuri cu ţepi şi tulpini tăiate, care, ca nişte maţe de dinozaur, fac din terenul lui un teritoriu de nepătruns. „Curăţatu’ e altceva. Nouă dă-ne trei milioane juma’ pă ce-am muncit pînă acu’.“ „Cum o să vă dau atîta?!“ exclamă amicul tot mai indignat. „Vă dau trei milioane după ce şi curăţaţi. Cît timp vă mai ia să faceţi totul?“ „Bre, am muncit două zile întregi, bre. Dă-ne banii, că sîntem oameni bîtrîni....’te la mine cum arăt, că abia mă mai ţiu pă picioare.“ Omul are un bandaj mare la o mînă, e slab ca o cracă uscată şi tremură întruna. Celălalt stă mai departe şi nu vrea să ia parte la discuţie. Amicul evaluează puţin situaţia: „Uite ce e“, zice, „vă dau un milion şi jumătate dacă tăiaţi şi copacii ăştia trei care mai sînt în picioare şi vedem pe urmă cum facem cu restul.“

Ţiganul parcă ia foc. Îşi scoate pălăria şi dă cu ea de pămînt, mormăind o înjurătură. „Păi, asta e muncă de un milion juma’? După ce că ni se şi rupse lanţu’ la drujbă?...’te şi mata ce mărăcini sînt aici? Nici la o fămeie care-ţi face curat două zile nu-i dai aşa puţin.“ „Da’ voi n-aţi avut treabă cu mărăcinii, aţi tăiat vreo cîteva tulpini şi atît. Eu făceam lucrul ăsta într-o jumătate de oră. Cum să ceri atîta pe aşa o muncă?“ „N-auzi, domnu’, că noi am muncit aici două zile? Dă-ne banii pă două zile.“ „Treaba voastră cît aţi stat, asta e muncă de o maximum o oră.“ „Cum să fie, bre, o oră, sîntem oameni bîtrîni. Un milion şapte sute şi plecăm. Hai, să nu ne fie cu păcat.“ „Bine, un milion şapte sute, să scap de voi. Dar tăiaţi şi copacii ăia trei care au mai rămas.“ „Dă-ne banii şi vorbim.“ „Tăiaţi copacii şi vă dau banii.“ Celălalt se apropie şi se uită îngrijorat la confratele lui. „Bă, Marinică, ţi-am zis io că omul n-o să ne dea banii? Am stat două zile aici pă vorba ta.“

„Dă-mi mie drujba că-i tai eu şi pe urmă vă dau banii“, le spune amicul tot mai enervat. „Nu-ţi dau drujba că trebuie pornire la ea. Las, că tai io“, zice al doilea moşneag. Se duce şi mai taie un arbust. „Hai, hai, şi pe ceilalţi doi“, strigă amicul. „Care ceilalţi doi?“ „Uite, ăla de lîngă mata.“ „Păi, nu pot să ajung acolo, că e plin de ţepi aici.“

Discuţia pare fără sfîrşit. Efortul cu vorbitul îl bate pe cel al muncii. Mai stăm vreun sfert de oră pînă-i convinge să taie şi ceilalţi doi copăcei, o lucrare ce durează nu mai mult de cîteva secunde. Le dă banii, să scape de ei. Oamenii îi numără de două ori. Moşneagul-şef se apropie de amicul meu, plescăind satisfăcut, cu un uşor zîmbet în colţul gurii. „Hai, domnu’, că văd ne înţelegem. De acu’, ne ocupăm noi şi de restul. Om cădea la învoială şi cu banii. Avem căruţă, putem să luăm totul de aici, facem curat, frumos. Venim mîine.“ „Mai vedem, vă caut eu“, zice amicul. Omul insistă, nu mai scăpăm de el. În cele din urmă, amicul îşi notează adresa lui ca să-l convingă că o să-l mai caute. Cei doi se suie în căruţă. Se îndreaptă spre bodegă, estompîndu-se în zare printre fuioarele de ceaţă... sau fum de la marginea pădurii. Ca un car cu boi pictat de Grigorescu, din spate. Zgomotul copitelor ce se depărtează se amestecă cu mirosul de bălegar, de fum şi de primăvară.