Frica
Zilele trecute am citit un excelent editorial al lui Vasile Dâncu (sociologul...) despre „România înfricoşată“, despre frica generalizată care pare să paralizeze întreaga noastră societate. O „societate fără politică“ sau cu „o politică moartă de frică, în care activează politicieni paralizaţi de spaime“ – particularizează Dâncu (omul politic). În aceeaşi perioadă, s-a întîmplat să particip la o reuniune de oameni de afaceri şi bancheri, în care PDG-ul unei mari bănci a rezumat, metaforic, dar nu lipsit de realism, crizele economice ca făcînd parte dintr-un ciclu universal al societaţilor (cît de cît) dezvoltate, mînate deopotrivă şi alternativ de lăcomie şi frică. În prezent, de pildă, după subreglementarea mînată de lăcomie, ne aflăm într-o suprareglementare guvernată – şi paralizată – de frică, una care exacerbează un soi de control panicat, acolo unde, pînă mai ieri, a domnit un bun plac relaxat şi hulpav.
Metafore, desigur, dar metafore care traduc plastic acea „stare de spirit“ pe care încearcă să o măsoare sociologii, sau „moralul populaţiei“ despre care se vorbea pe vremuri; pe scurt, formulări retorice, dar care exprimă „organic“ un ce fundamental şi difuz, greu de conceptualizat, dar pe care îl trăim, sui generis, cu toţii. Căci, să nu uităm, „starea de spirit“ a românilor – atît şi cum poate fi ea evaluată sociologic – s-a prăbuşit dramatic în ultimii ani şi a ajuns să fie cea mai „scăzută“ din Europa (care nici ea n-o duce prea bine, de altfel...). Să vedem deci ce ne poate spune această „metaforă“ a fricii, dincolo de simpla retorică.
În primul rînd, spiritual, frica este o patologie a timpului, care blochează indivizi şi colectivităţi întregi în clipă, care ţine omul prizonier al momentului „înfricoşat“, ducînd la o atrofiere treptată a imaginaţiei, a aspiraţiilor şi a speranţelor, a tot ceea ce îl poate orienta spre un viitor; căci tomorrow never comes, nu-i aşa?...
Politic, Vasile Dâncu face o listă edificatoare (şi imparţială) a consecinţelor. Pe scurt, viziunea politică şi politica însăşi sînt reduse la strategii, iar acestea – la reacţii conjuncturale, în căutarea celui mai mic rău pe moment, şi nu a vreunui bine oarecare în viitor. Astfel, „una dintre fricile cele mai mari este frica de a guverna: se întîmplă deja de aproape un deceniu. Chiar dacă au existat majorităţi consistente, politicienii au guvernat minimal, dominaţi de frica de a nu pierde puterea – şi tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată.“ În plus, de ceva vreme, „frica de DNA sau de serviciile secrete îngheaţă sîngele în venele politicienilor, care vor căuta mai mult să-şi găsească forme de protecţie decît să încerce a acţiona firesc, după planuri sau strategii necesare“: adio viziune, bine public, responsabilitate şi chiar iniţiativă!
Economic, lucrurile nu stau mai bine. În recenta şi firava mea experienţă cu diverse corporaţii şi bănci, am fost surprins aproape de fiecare dată de „încremenirea în proiect“ a majorităţii managerilor, de frica aproape explicită de a inova şi de a-şi asuma riscul unor astfel de inovaţii – de care tot ei spun, altminteri, că este neapărată nevoie. Dar aproape singura „iniţiativă“ de asigurare a profitului este reducerea cheltuielilor. Iar cînd există, totuşi, iniţiative, şefii preferă, de regulă, să vadă ce face concurenţa: întîi să-şi asume alţii riscul şi, pe urmă, dacă merge, venim şi noi. Uneori, blocarea în rutine, în „reţete“ magice care vin din Occident şi „de sus“ cade de-a dreptul în ridicol. Într-o prezentare care mi s-a cerut de către o foarte mare şi respectabilă companie, de pildă, am fost admonestat că am folosit nouă slide-uri în loc de şapte, care este – cum de nu ştiţi!? – volumul optim de informaţii, dincolo de care memoria umană nu mai reţine esenţialul. Măi să fie...
Totul se combină şi se amplifică la nivel social. Speranţa moare ultima, se zice, dar şi cînd moare... Şi chiar dacă frica nu o omoară, în orice caz, o paralizează. Iar cînd orizontul de aşteptări se îngustează dramatic şi este tot mai golit de vise de viitor, membrii societăţii îşi caută fiecare salvarea unde cred de cuviinţă – şi unde pot: emigrare în afară sau downshifting înăuntru, blazare introvertă sau revoltă extravertă (la fel de sterile şi una, şi alta) sau, mai la îndemînă, refugiu în misticisme, de la moaşte la mitul eroului salvator, trecînd prin binecuvîntarea maşinilor şi descîntece. Doar în cele mai fericite cazuri, refugiul este căutat în cultură, într-o creativitate disperată, care sfidează atît economicul, cît şi politicul, şi care (iată o rază de speranţă!...) reuşeşte tot mai des. Dar aceştia sînt oamenii care deja şi-au înfrînt frica.
Nu în ultimul rînd, frica se instalează în biologic, este încorporată şi duce la reacţii aproape biologice: muşcă şi fugi sau, pur şi simplu, defulare printr-o agresivitate ecumenică, generalizată şi imparţială. Din trafic la televizor şi de aici în reţelele de socializare, o găsim compactă şi explicită pretutindeni, devenind una cu aerul pe care îl respirăm. Nu cred că mai este nevoie să insist sau să dau exemple, căci le cunoaştem cu toţii.
În ultimă instanţă, generalizată, frica poate deveni o maladie ontologică în măsura în care duce la o atrofiere a sensului: trăiesc pentru că sînt viu şi o fac cu orice preţ, chiar dacă nu mai ştiu de ce.
În aceste condiţii, mă întreb cine va arunca primul mănuşa speranţei (dar şi cine îl va crede primul)? În orice caz, avem cu toţii o nevoie „organică“ de a ne depăşi frica...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
