O pagină din Caragiale

Cînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde. Evanghelie înseamnă, totuşi, cum observa cineva, „veste bună“. Iar reacţia firească la o veste bună nu e întristarea, crisparea astringentă, ci bucuria. Nu vreau să devin pedant, dar trebuie, totuşi, să amintesc că există lucrări foarte solide teologic despre rîsul lui Dumnezeu şi despre ironia hristică. Fireşte, nu vorbim de rîsul neruşinării, al trivialităţii, al deriziunii lumeşti, ci de rîsul „eschatologic“, cel pomenit în Evanghelia după Luca (6, 21): „Fericiţi… cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde.“ E rîsul cuprins în numele dat lui Isaac, rîsul aflat la limita dintre perplexitate şi speranţă, al părinţilor săi Avraam şi Sara, rîsul unor bătrîni, care se intersectează cu surîsul lui Dumnezeu. E „rîsul înţelepţilor“, de care se ocupă Clement din Alexandria în capitolul 5 din cartea a doua a Pedagogului: un rîs „măsurat“, „educat“, mai aproape de armonia surîsului. La fel de îndepărtat de veselia tîmpă şi zgomotoasă, ca şi de acreala celui iremediabil mohorît.

…La noi, dacă vorbim de rîs, dăm, inevitabil, peste Caragiale, despre a cărui relaţie cu credinţa nu se prea vorbeşte. E o relaţie cuviincioasă, dar deloc idolatră, un agreabil amestec de simpatie decentă şi realism hîtru. Iată o ilustrare din „Duminica Tomii“:

„…şi aşa fericit eram eu în copilărie! Şi aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adîncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie! Ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de frînghii, noi, copiii, pe cînd, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga: «Mai încet, mă! că mi le dogiţi!» şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă... Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă! Barba lui străluceşte mîndră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas! Îl auz încă: „Veniţi de luaţi lumină!“ şi cînd năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: «Ho! că nu sînteţi la cocină!»“ 

„Cam nerespectuos!“ – vor protesta rigoriştii vigilenţi, nemulţumiţi de hazul caragialesc, pasibil de acuza „bagatelizării“. Puţini au însă în minte o altă pagină a maestrului, în care răsună un glas cu totul diferit, grav, mîhnit, aproape de disperare. Iat-o:

„Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfîntului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi. Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrîni. Sînt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rînd, fiinţe, pe drept ori nu, mîndre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dînşii. Sînt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei. Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfîntul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănîndu-se-ntre-nalte bolţi, acele cîntări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sînteţi totdeauna posomorîţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele. Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sînteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decît în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plîngeţi de slăbiciunea «noastră» faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvîntarea? (…) Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari sîntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. Închină-se Asia – bătrînă înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii! Filozofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft! Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi sîntem oameni moderni. şAm învăţatţ o religie mai omenească decît cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blîndeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului: «Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sînt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pămînt, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pămînt, se isprăveşte tot pentru tine! Eşti fiară, fii fiară! Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu.»“

Aud? Vă vine să credeţi că aveţi dinainte o pagină scrisă de Caragiale? S-ar putea ca, dacă n-aţi citit această pagină niciodată, să nu le fi priceput cum trebuie nici pe celelalte pe care le-aţi citit…