Şcoala e de formă

În gimnaziu, în liceu şi în facultate am făcut enorm de multă matematică. La început, algebra şi mai ales geometria mi s-au părut fascinante. Apoi, a venit perioada examenelor de admitere (a treptelor, cum li se zicea pe atunci), la liceu, în clasa a XI-a şi la facultate. Matematica era regina acestor examene, cel puţin pe calea pe care voiam eu s-o urmez. Dar şi fizica, care-mi plăcea şi mai tare. Iar amintitele examene produceau în jurul lor o adevărată industrie. Toţi elevii făceau meditaţii particulare, ca şi acum, iar la meditaţii nu se învăţa, de fapt, matematică, mai ales în perioada liceului, cînd devenise mai grea. Meditatorii se specializaseră în a-i învăţa pe elevi calea cea mai directă pentru obţinerea unei note cît mai mari la acele examene. Făceau, adică, exclusiv tipurile de exerciţii şi probleme care se dădeau de obicei la examen (asta era valabil, desigur, şi pentru celelalte discipline). Se insista într-un mod foarte eficient doar asupra mecanismelor de rezolvare a lor. Aproape nimeni nu mai ştia însă la ce folosesc acele probleme, care nici măcar pure exerciţii mentale nu mai erau, fiindcă rezolvarea lor devenise un fel de rutină. Cu timpul, fascinaţia pentru fizică şi matematică s-a transformat în nevoia pragmatică de a accede la nivele tot mai înalte de învăţămînt. Prin clasele superioare de liceu, cînd am început analiza matematică, cu toţii învăţam să rezolvăm derivate şi integrale (simple, duble, triple). Dar nu înţelegeam şi nici nu ne mai interesa la ce folosesc ele şi de ce trebuia să le ştim. La fel s-a întîmplat şi cu fizica, de la nivelul la care nu mai era intuitivă. Am pierdut contactul cu esenţa, cu filozofia ei. Dar, graţie „rutinelor“ îndelung exersate, am trecut cu brio toate examenele.

Odată ajuns în facultate, lucrurile s-au complicat. Intra în sala de curs o doamnă profesoară care înşira pe tablă cîte o demonstraţie matematică, timp de două ore. Tabla se umplea şi se ştergea. Trebuia să urmăreşti totul cu mare atenţie. O cît de mică pauză de gîndire, de scăpat un creion pe jos, de schimbat trei cuvinte în şoaptă cu un coleg, ducea la pierderea şirului, şi restul cursului devenea pierdere de timp. Iar dacă pierdeai un curs, de obicei nu mai era de înţeles nici următorul. În plus, legăturile dintre matematică şi alte discipline (uneori şi dintre celelalte discipline între ele) erau rupte. Majoritatea dintre noi eram complet pierduţi. Pe mine, din nu ştiu ce motiv, profesoara de matematică mă ţinea de student bun, cum s-ar spune. Eu deja priveam însă ecuaţiile şi formulele care umpleau tabla ca pe ceva scris în limba chineză. Mă temeam cumplit că la un moment dat mi se va descoperi totala idioţenie.

Mărturisindu-i tatălui meu problema, m-a pus în legătură cu un profesor care să mă lumineze. Şi a reuşit să găsească un aşa de mare matematician, că nici nu îndrăznesc să-i pronunţ numele. M-am dus într-o seară la el, la Facultatea de Matematică, mort de jenă şi de frică. Mi-a făcut onoarea să mă asculte. Nu puteam să-l întreb dintr-odată totul, dar m-am gîndit să-i dau, la întîmplare, un exemplu de lucru pe care nu-l înţelegeam. Şi i-am spus că a apărut la cursurile noastre o funcţie care se chema rotor (se scria „rot“), despre care eu nu înţelegeam nimic. „Aaa“, a zis profesorul, „păi, asta e inventată de matematicieni tocmai la cererea geologilor voştri, sau mai exact, a hidrologilor. Pe voi vă interesează în mod special.“ „Probabil că de aceea a şi fost trecută în programă“, am răspuns eu derutat, „dar nici eu şi nici alţi colegi de-ai mei nu ştim totuşi de ce o învăţăm şi ce e cu funcţia asta.“ „Domnule, rot ăsta e, de fapt, vîrtejul, e funcţia care descrie vîrtejul.“ Din momentul acela, nici n-a mai trebuit să învăţ formulele legate de acea funcţie. Mi-ajungea că ştiu la ce se referă. Eram luminat. Se pare că, uneori, trebuie să cauţi o minte strălucită pentru a afla o informaţie atît de simplă.

Recent, am citit poveştile celebrului fizician Richard Feynman despre contactul său cu universităţile din Brazilia, din anii ’50. El a constatat cu stupoare că, acolo, fizica era învăţată pe dinafară, că la universitate se memorau tot felul de definiţii şi formule, dar nici un student nu pricepea legătura lor cu natura, cu lumea reală. Iar ceea ce se învăţa mecanic nu ducea, de fapt, nicăieri, în afară de trecerea testelor.

Sigur, între matematică şi fizică sînt unele deosebiri din punctul ăsta de vedere. Matematica nu se referă neapărat la fenomene naturale, dar nici ea nu poate rămîne o abstracţiune complet paralelă cu lumea reală. E pusă în slujba altor ştiinţe şi duce şi la unele lucruri foarte concrete.

În sfîrşit, observaţiile amintite reflectă o foarte adîncă problemă de sistem. Chiar dacă cei care l-au pus la cale au avut în minte unele lucruri de fond, acestea s-au pierdut pe drum şi a rămas doar partea formală. Sistemul funcţionează în virtutea unor inerţii. Fiecare profesor îşi vede de bucăţica lui, iar fiecare elev e preocupat să treacă testele cu note cît mai mari, chiar dacă nu înţelege fondul problemelor. Nimeni nu e preocupat să lege lucrurile între ele şi să le facă înţelese. La noi era aproape la fel ca în Brazilia descrisă de Feynman. Şi mă tem că nici astăzi nu e altfel. Dacă ne uităm la rezultatele testelor PISA pe 2012, observăm că, din cele 65 de ţări participante, România se află pe locul 45, iar Brazilia pe locul 58. Deci ei sînt la coadă, şi noi aproape tot pe acolo. Presupun că testele PISA sînt destul de relevante. La noi, reformele de formă din educaţie se ţin lanţ. Poate că şi în Brazilia. Rezultatele sînt o formă de educaţie, adică o educaţie formală. Aceasta scoate oameni care au auzit multe, dar care nu sînt în stare să ducă lucrurile mai departe pentru că nu le înţeleg în profunzime (sau, mai bine zis, în simplitatea lor). E şi asta ceva. Adică, e mai mult decît nimic.