Exerciţii de citire
● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – şi acum mai mult decît oricînd – pînă şi oamenii de bună-credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e «curată nebunie», mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură; e happening – e cel mai formidabil happening. (…). Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sînt leac băbesc, diluţie Hanemann, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea…). Un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.“
● Idem, p. 298: (Cernica, 1970): „Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput, fără a visa semeaţa desăvîrşire. Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?“
● Brice Parain (apud N. Steinhardt, idem, p. 352): „Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Aşa şi cred. Cînd spun a trăi corect mă gîndesc la a face cît mai puţin rău cu putinţă, a minţi cît mai puţin cu putinţă, a merge pînă la capătul făgăduinţelor noastre, a fi – ce mai la deal la vale – niţeluş sfinţi. Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfinţenie.“
● Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Humanitas, Bucureşti, 2013 (trad. Pr. Vasile Răducă), pp. 17-18: „Dar ce înseamnă sfinţenia în contextul istoric al lumii moderne, lume profund desacralizată? În cel mai bun caz, sfinţenia este trimisă cu politeţe la mănăstiri, departe de lumea oamenilor, ceea ce înseamnă că omul de azi nu se mai interesează cîtuşi de puţin de ea, că o consideră un obiect care-l stînjeneşte, inutilizabil şi bun de pus în podurile istoriei. Dar mai este ceva: chiar şi în mediile conformiste ale religiei instituţionalizate, numele lui Dumnezeu poate provoca, într-un suflet de altfel sincer, un reflex imediat de plictiseală. Frumoasa mediocritate a celor care «gîndesc bine» şi se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor şi constrîngerilor, şi mentalitatea lor exprimată prin discursuri edificatoare şi predici ale căror formule goale de conţinut sînt etalate în mijlocul inflaţiei verbale universale. O viaţă religioasă «casnică», socializată, democratizată dă naştere celor mai puţin atrăgătoare aparenţe. N-au afirmat, oare, Părinţii Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creştinătatea însăşi, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?“
A citit pentru dumneavoastră Andrei Pleşu
