Lumea întoarsă pe dos

În urmă cu 31 de ani, Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică – „imperiul răului“. Adică i-a spus pe nume. La opt ani după această „marcare“, imperiul s-a dezmembrat. Dar răul nu a fost exorcizat pînă la capăt şi, iată, a început să se refacă. Semne existau de multă vreme. Asemeni URSS-ului, Rusia a continuat să fie prietenă şi să susţină tot felul de regimuri nedemocratice din lume, de la islamica republică a Iranului, pînă la regimul autoritar socialist din Venezuela, trecînd prin Siria lui Bashar al-Asaad şi jamahiria libiană a detronatului Gaddafi. S-a solidarizat cu toţi proscrişii internaţionali şi s-a opus oricăror încercări ale Occidentului de a-i sancţiona. Pe plan intern, a părăsit de mult drumul care putea duce către valorile democratice. Lumea civilizată a privit fără reacţie acest traseu. Dar, adesea, în politică măsurile nu pot fi eficiente decît dacă sînt luate după ce răul devine evident pentru toată lumea, aşa cum bine ştia Cicero cînd rostea faimoasele catilinare („Pînă cînd, în sfîrşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cît timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Pînă unde se va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrînată?“), anunţînd că nu-l va pedepsi pe complotist decît atunci cînd nimeni (oricît de ticălos) nu se va mai putea îndoi de justeţea pedepsei.

Cam aşa e şi cu Rusia de azi. Occidentul a trebuit să aştepte pînă cînd conducerea acesteia şi-a dat arama pe faţă. Nu că reacţia ar fi fost pe măsură, dar anumite mecanisme de sancţionare tot au fost declanşate, iar lumea e deja în alertă.  

Dar de unde vine agresivitatea Rusiei actuale? Şi de ce, în timpul Războiului Rece, pe cînd erau două supraputeri, asemeni feţelor aceleiaşi monede, era justificat să crezi că Uniunea Sovietică era faţa întunecată a lumii, iar Statele Unite partea luminoasă? Sigur, ştiu că lumea nu poate fi judecată doar în alb şi negru, dar mai ştiu şi că nenumăraţi sînt cei oricînd gata să facă din negru – alb. Şi aici e, cred, chiar răspunsul: întoarcerea realităţii pe dos. Sovieticii erau maeştri în asta. Ei încercau mereu să se compare cu americanii, pe care probabil că îi invidiau mai mult sau mai puţin conştient şi din cauza cărora aveau frustrări. De fiecare dată cînd li se reproşau relele făcute, ei aveau pregătit un răspuns în oglindă (şi americanii au exterminat pieile roşii). În încercarea de a-şi asuma o legitimitate pe care o simţea lipsă, lumea comunistă a copiat întotdeauna formal instituţiile capitaliste, cărora le-a deturnat însă, menirea. Uniunea Sovietică însăşi a fost un fel de copie formală, o umbră a Statelor Unite. Noi, cei din Estul Europei, am simţit direct şi încă resimţim efectele politicii brevetate de ea. Un sistem care ne-a întors societatea pe dos, în timp ce avea pretenţia că aduce omenirii un viitor luminos (de la acel sistem moştenim încă şi astăzi o bună parte din duplicitatea şi minciuna asociate cu politica, laolaltă cu impresia că asta e ceva inevitabil).

Conducerea Rusiei de azi a revenit în forţă la acest fel de a pune problemele: e o ţară condusă autoritar, care se pretinde democratică; invadează mascat Crimeea, dar neagă că soldaţii ei ar fi făcut asta, şi susţine că se deosebeşte de Statele Unite, care-şi trimit mereu trupele peste mări şi ţări; ulterior, anexează oficial peninsula, pretinzînd că o face pentru binele majorităţii etnicilor ruşi de acolo; tulbură apele în estul Ucrainei şi, în acelaşi timp, spune că ar dori să evite o intervenţie militară. Politica sa e bazată pe mistificarea realităţii. De voie, de nevoie, cetăţenii ruşi s-au obişnuit să creadă în falsuri, fie ele şi cusute cu aţă albă, ajutaţi, bineînţeles, din plin şi de propaganda care a fost mereu una dintre cele mai redutabile arme ale Kremlinului. URSS a fost un imperiu al vorbelor şi al promisiunilor. Acestea aveau, uneori, o logică proprie, dar care sfida realitatea. 

O întrebare naivă ar fi de ce ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume are nevoie să mai anexeze şi alte teritorii. Pentru că în mentalul colectiv al ruşilor persistă vechea idee că ţării îi merge bine cînd cucereşte alte teritorii şi că puterea unui conducător stă în capacitatea de a trimite armata să invadeze ţări străine. Altfel spus, fie traiul cît de rău, dacă îi putem bate pe ucraineni, noi ne simţim grozav. Şi vom justifica asta spunînd că ei sînt de vină. O atitudine generată de frustrările istorice. Fost ofiţer KGB, Vladimir Putin s-a format lucrînd într-o atmosferă de planuri şi uneltiri contra Occidentului, în spiritul unei veşnice confruntări. Oricît de inteligent să fi fost, n-ar fi avut şansa să iasă din categoria celor frustraţi (din punct de vedere politic) că au pierdut Războiul Rece (ştim cam cum gîndeau şi se manifestau după Revoluţie şi securiştii de pe la noi). Iar a te simţi frustrat înseamnă a fi întors spre ceva din trecut, a nu-ţi putea organiza prezentul şi viitorul pentru că nu poţi trece peste probleme anterioare. Aş observa că lucruri similare, la un alt nivel, totuşi, se petrec şi în Ungaria, care, şi ea, mizează prea mult pe trecut. Nu întîmplător, partidele extremiste din Ungaria, care au obţinut scoruri considerabile la ultimele alegeri, se simt încurajate de orice modificare a graniţelor în Europa. Nu mai contează că performanţele economiei interne sînt dezastruoase. Un exemplu opus Ungariei ar fi chiar vecina şi fosta sa „parteneră“ de imperiu – Austria. Un jurnalist de la Der Standard observa că, din stăpîna celui mai mare imperiu din Europa, ţara sa a devenit, relativ peste noapte, una mai degrabă mică, ceea ce nu i-a împiedicat pe austrieci să se preocupe de propria fericire, dezvoltîndu-şi şi modernizîndu-şi economia şi societatea în noile hotare, adaptîndu-se la provocările lumii moderne şi debarasîndu-se de orice fel de complexe istorice. Sigur că şi Rusiei (care numai mică n-a rămas după destrămarea URSS) i-ar fi de folos să se apuce de rezolvarea nenumăratelor probleme interne, fără să mai invadeze noi teritorii, să-şi valorifice corect uriaşele resurse naturale, fără să mai apeleze şi la nesecatele resurse de agresivitate. Se pare însă că drumul spre un viitor civilizat îi este încă obturat de logica sucită cu care s-a obişnuit de prea mult timp. Acea logică ce transformă albul în negru şi negrul în alb, în scopul întoarcerii lumii pe dos.