Borcane
Un termen care ilustrează foarte bine dispariţia din uz a unor sensuri, odată cu dispariţia din realitatea înconjurătoare a obiectelor pe care le desemnau, e borcan, folosit – cu cîteva decenii în urmă – ca denumire colocvial-argotică şi glumeaţă pentru ghereta cilindrică a agentului de circulaţie. Desemnarea argotică îşi avea originea într-o metaforă cît se poate de clară, bazată pe imagine, pe asemănarea vizuală (cilindrul de metal şi sticlă, cu benzi orizontale, colorate alternativ în roşu şi alb, apare în fotografii mai vechi şi e posibil să se mai fi şi păstrat pe undeva). Dincolo de motivarea ei prin similitudinea parţială a formei, metafora avea şi avantajul conotaţiilor depreciative: prin continuarea analogiei (de la conţinător la conţinut), se putea vorbi de un miliţian la borcan, asimilînd astfel un reprezentant, în genere antipatizat al statului, cu un banal produs de consum din gospodăria personală.
Gheretele erau prezente nu numai în Bucureşti şi în alte oraşe mari, ci şi în afara localităţilor („La multe intersecţii importante din zona centrală, precum şi la bifurcaţiile de drumuri naţionale existau astfel de borcane“, simplybucharest.ro). E greu de spus cît de răspîndită era desemnarea familiar-ironică în anii comunismului românesc: dicţionarele generale n-au înregistrat-o, dar o găsim în cele de argou (Nina Croitoru Bobârniche, 2003, G. Volceanov, 2006) şi în diverse evocări ale trecutului recent: „Pe Calea Victoriei, colţ cu 6 Martie, era un miliţian «în borcan» care, îşi aminteşte prof. dr. Dumitrache, i-a «ruinat» finanţele lui de student care trăia din bursă“ (ziarulring.ro, 6.10.2011); „la intersecţie era un miliţian în borcan, noi, copiii, îi spuneam «Castravete»“ (tramclub.org). O fotografie documentară de prin anii ’60 e postată pe un site cu explicaţia „Borcanul miliţianului“, iar un comentator anonim îşi aminteşte o glumă din vremea respectivă: „Da, miliţienii erau «vărsaţi» sau «la borcan»“ (comunitate.ziare.com). Dialogurile din Internet arată că, în mod inevitabil, obiectul e necunoscut celor mai tineri: în legătură cu o altă fotografie, cineva întreabă „La ce folosea chioşcul alb din stînga?“; din fericire, se găseşte cineva care să-i răspundă: „Era «borcanul» miliţianului. De acolo se pare că se putea comanda şi succesiunea fazelor semafoarelor, care la acea vreme n-ar fi dispus de automat programabil“ (transira.ro). Adevărul e că inovaţiile efemere ale limbajului colocvial-argotic sînt întotdeauna greu de reconstituit; cele apărute în deceniile comuniste sînt în mod special inaccesibile pentru că, fiind percepute ca subversive, s-au păstrat mai curînd în amintirile oamenilor, decît în presa ori în literatura din epocă. Sînt şi cîteva excepţii, cîteva atestări ale colocvialismului în romane apărute înainte de căderea regimului: „La douăzeci de metri era miliţianul în borcan, vizavi de Miliţie şi de «Confecţia»“ (Maria-Luiza Cristescu, Aşteptare, 1973); „Miliţianul de la borcan a venit, a chemat o ambulanţă, a căutat în buzunarul decedatului un buletin“ (Vasile Andru, Viaţă şi semn, 1989).
Se pare că metafora familiar-argotică s-a păstrat pînă astăzi în unele locuri, în toponimia neoficială, al cărei conservatorism e cunoscut: „Dezvoltarea Aeroportului din Craiova ar putea fi făcută în viitor în jurul căii ferate din zonă, în punctul denumit Borcanul Miliţianului“ (Gazeta de Sud, 13.11.2007); „Credem că zona cea mai atractivă e cea de la Borcanul Miliţianului“ (indiscret.ro).
Oricum, metafora spaţiului izolant din sticlă nu s-a pierdut cu totul: e (re)folosită în prezent pentru a desemna, în jargonul profesional, spaţiul de înregistrare al unor emisiuni, piese muzicale etc.: „indicaţii aparent culinare primeşte şi dacă ajunge într-un radio: trimiteri la «borcan» (...). Adică este trimis în studioul de înregistrări cu pereţi din sticlă“ (adevarul.ro); „(într-un borcan OK, atunci cînd intri trebuie să-ţi ţiuie măcar un pic urechile, să simţi o uşoară presiune“; „geamul dintre borcan şi camera de mix e orientat greşit“; „Primul lucru la care trebuie să te gîndeşti atunci cînd îţi construieşti un borcan este confortul artistului“, home-recording.ro). Metafora e mai abstractă, cu o analogie vizuală mai puţin motivată (forma e sugerată mai bine de acvariu, altă denumire din jargonul profesional: „Borcanul, sau acvariul sau cum vrei să-l numeşti, este acea cameră în care artiştii care înregistrează voci intră să… înregistreze“, home-recording.ro), dar îşi păstrează umorul.
În fine, trecînd (pentru a nu încurca borcanele) peste alte expresii şi sintagme populare şi colocviale de largă circulaţie, merită să semnalăm prezenta cuvîntului în formula colocvială (auto)ironică a cădea în borcanul cu melancolie, descriind intrarea într-o stare de tristeţe sau chiar depresia: „pe principiul «mai bine previi, decît să tratezi», noi te învăţăm cum să nu cazi în borcanul cu melancolie şi să ocoleşti depresia în această iarnă“ (ele.ro, 29.01.2014). Sensul de conţinător e aici cît se poate de abstract, surpriza glumeaţă provenind tocmai din reziduurile de concreteţe cotidiană ale borcanului, din contrastul între conotaţiile sale banal-gospodăreşti şi prestigiul elegiac al melancoliei.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
