Marile performanţe
Sîntem oare conştienţi că marile performanţe ale unui sportiv nu sînt neapărat o garanţie a cinstei, a caracterului sau a inteligenţei acestuia?
Întrebarea miroase a scandalul dintre un preşedinte şi un rege, Burleanu vs Hagi. La care se adaugă Prodan, angajat federal care şi-a ameninţat şeful. „Să nu uite că s-a pus cu băieţii din Generaţia de Aur.“ Asta e un fel de gaşcă de zei şi semizei care te trăsnesc dacă te apropii cu vreo critică sau contestare. Prodan era simpatic, pînă cînd s-a enervat. Gică era pîinea lui Dumnezeu, pînă cînd s-a enervat. Hagi e mai mult decît enervat, e furios, e negru de supărare. Muşcă din toţi ca o fiinţă rănită, ca un indian căruia i-a fost ucis fratele de sînge. Gică îl jeleşte pe Gică – celălalt. Noi îi jelim pe amîndoi, pentru că ei ne reprezintă, şi la bine, şi la rău. N-ar trebui să ne dezicem. Dar ar trebui să zicem. De exemplu, că nu ştim cît valorează pielea lui Burleanu (mi s-a părut dubios cum s-a făcut că nu înţelege – şi dacă nu înţelege, e chiar mai grav – nişte întrebări despre un posibil blat, după ce şi-a dat cu pumnul în piept că nu va tolera meciuri trucate). Dar şi că nu-i OK ca aceia care ar trebui să ne ţină steagul sus nu suportă să se facă altfel decît ca ei. Pentru mine, Hagi e tot ce putem avea mai bun, orice ar spune sau ar face. Să mi se taie capul pentru asta. Atît că nu poţi sparge totul în jur pentru că justiţia a dat un verdict neplăcut. Sau poţi, dar atunci mergem cu toţii la culcare. Închidem ochii, stingem lumina. Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare. Cred că răspunsul era „nu“. Dar dincolo şi dincoace de „nu“ sînt, da, cîteva lumi pe care nu le putem ignora. Ce putem face e să ne luăm inima în dinţi şi să zicem.
