A fost poporul sau nu?

Săptămîna trecută, vorbeam aici despre cît e de dificil să pricepi ce vrea poporul. Poporul vorbeşte întotdeauna, se exprimă ceas de ceas, doar că ceea ce se aude este cacofonic, imprecis, fără sens, ca şi cum ai capta un mesaj extraterestru. E nevoie de timp ca să poţi discerne, exact, conţinutul voinţei căreia i se dă glas. Dificultatea, însă, nu constă doar în faptul că e nevoie de un timp ca să înţelegi exact ce vrea poporul, ci şi din realitatea că poporul e schimbător ca meteorologia. E posibil ca, în timpul în care cineva ar face efortul să desluşească sensul unei glăsuiri populare, acelaşi popor să glăsuiască din nou, dar invers. Chiar zilele acestea evocăm intens un episod elocvent: într-o zi, poporul din Ierusalim îl primeşte pe Isus Cristos cu flori şi osanale pentru ca, şase zile mai tîrziu, să-l conducă pe drumul Golgotei, în huiduieli şi ghionturi. Sigur, explicaţii există mereu. Istoricii ne spun, în acest caz, că schimbarea de atitudine ar exprima o dezamăgire politică: evreii din Ierusalim se aşteptau ca Mesia să elimine, cu puterea Sa infinită, stăpînirea romană, ca pe o măsea stricată, şi să se aşeze El pe tron, însă, văzînd că nu se întîmplă, ba, mai mult, văzînd că se întîmplă exact invers (Mesia e judecat de romani şi acceptă judecata lor), poporul s-a înfuriat. Dacă tot pretinzi că eşti Mesia, alungă-i pe romani! – era, de fapt, mesajul entuziasmului popular de la intrarea în Ierusalim. Cînd a văzut că nu e cazul, că planul lui Dumnezeu nu era acela de a-i alunga pe romani, în acel moment, din Ierusalim, poporul şi-a schimbat cu totul atitudinea. Astăzi, cînd ne referim la El ca la Dumnezeu, e greu să pricepem cum de acei oameni s-au sucit cu totul în sentimentele lor faţă de un om, într-o singură săptămînă, fără ca acel om să le fi făcut, de fapt, ceva. Ei bine, tocmai de aceea oamenii ovaţionau răstignirea Lui, pentru că nu le făcuse nimic, nu le făcuse ceea ce ei aşteptau să le facă, nu-i eliberase de romani. Evreii Ierusalimului ratau întîlnirea cu Cel pe care îl aşteptau în veac, pentru că aşteptau pe altcineva în acel moment. Erau ei pregătiţi de secole să-L aştepte pe Mesia, dar în acel moment, mai mult îşi doreau un eliberator. O aşteptare mai urgentă umbrise aşteptarea cea mare. În orice caz, complicată treabă poporul. De aceea, cînd văd siguranţa cu care politicieni de la noi sau de aiurea spun că ştiu ce vrea poporul, că-i ştiu „năzuinţele“ şi „nevoile“, mă cuprinde, în funcţie de politicianul care spune asta, fie rîsul, fie panica.

Revenind la vecinătatea noastră de azi, este de adăugat că incertitudinea – să-i zicem „obiectivă“ – pe care orice exprimare populară o presupune este, în plus, tulburată de manipulare. Iar cea mai parşivă manipulare este exact aceasta: cînd ţi se pare că auzi poporul, vine cineva şi-ţi spune că ceea ce se aude nu este poporul, ci altcineva... Spioni ai unor puteri străine, de pildă. Ce să mai crezi?

De pildă, evaluarea occidentală a evenimentelor din Ucraina a fost aşa: pentru că regimul Ianucovici a refuzat parteneriatul cu Uniunea Europeană şi a preferat Rusia, poporul s-a revoltat, a protestat, a perseverat în protest, a ajuns să se confrunte sîngeros cu forţele de represiune ale regimului şi a reuşit, în cele din urmă, să îl înlăture. Pentru Occident, isprava ucraineană a aparţinut poporului care a vrut cu Vestul, şi nu cu Estul. Aceleaşi evenimente au fost citite la Kremlin astfel: pentru că Ianucovici a refuzat oferta UE şi a acceptat-o pe cea a Rusiei, serviciile speciale occidentale au acţionat prin agenţi, au manipulat şi au dezinformat, au provocat şi au înscenat, pînă cînd Ianucovici a căzut de la putere şi au pus mîna pe Ucraina. Totul, evident, fiind parte a unui amplu proiect antirus. Aşadar, Vestul era de părere că poporul l-a dat jos pe Ianucovici, Rusia e convinsă că nu poporul, ci spionii Vestului. Mai departe, Crimeea s-a rupt de Ucraina. Rusia a spus că poporul din peninsulă a vrut-o. Dovadă: refrendumul. Vestul a spus că e opera Kremlinului, care prin acţiunea forţelor speciale a rupt teritoriul Ucrainei suverane. Iarăşi, o parte crede că e opera poporului, cealaltă – că e opera Serviciilor secrete. Doar că, de data asta, e viceversa. Mă aştept ca, în viitor, asemenea diferenţe de înţelegere să mai apară. Chiar în orele cînd scriu aceste rînduri, forţele speciale ucrainene luptă într-un oraş din Estul ţării împotriva unor grupări proruse care au ocupat sedii ale unor instituţii locale şi cer alipirea la Rusia. Kievul şi Occindentul sînt sigure că e vorba de oamenii Kremlinului. Putin tocmai a dat o declaraţie în care, supărat, cere Ucrainei să înceteze războiul cu... propriul popor. Cînd unei părţi îi convine ce se întîmplă – e aspiraţia poporului; cînd nu – e mîna ocultei externe. Fenomenul mi se pare interesant. Nu atît pentru a analiza ce şi cum fac Serviciile secrete, nu e treaba mea, ci pentru a discuta puţin despre felul în care politicienii se raportează la popor. Tot mai puţin fac efortul să-l înţeleagă şi tot mai mulţi spun că ştiu sigur ce vrea. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.