Dinastia Iliescu se stinge – şi nu e un lucru bun
Victor Ponta a scris o frază pe Facebook în care flutura ideea de a se retrage după ce Traian Băsescu va pleca de la Cotroceni, deci după ce „regimul“ Băsescu se termină: „În noiembrie, după ce cîştigăm această ultimă şi vitală bătălie, mă voi putea declara mulţumit de ce am realizat! Şi atunci îmi doresc să las locul în politică altora, mai tineri şi mai puţin marcaţi de regimul oribil al ultimilor ani. Iar eu îmi propun să recuperez cît voi putea de mult din timpul pe care în ultimii 13 ani NU l-am dat familiei şi celorlalte părţi bune şi frumoase din viaţa mea.“
Fraza a generat multe discuţii şi analize. Cea mai simplă şi probabil adevărată explicaţie e că Ponta scria şi el pe Facebook, cum facem mulţi dintre noi, la nervi, la supărare sau doar gîndind cu voce tare. Deci nu am nici un interes în a analiza motivaţiile din spatele frazei, Victor Ponta nu a ajuns un gînditor politic atît de important încît să merite să despicăm şi să descifrăm frazele sale – dacă are ceva de zis, o va zice singur, dacă nu, să nu pierdem vremea.
Însă emoţia stîrnită de ideea că Ponta s-ar putea retrage arată în ce criză de lideri sîntem. Dacă ar pleca Ponta, cine ar prelua cel mai mare partid din România? Persoana spre care se îndreaptă privirile la această întrebare este Liviu Dragnea. Exact organizatorul maşinii de măsluit voturi, acuzat acum penal de DNA cu dovezi care umplu un camion. De fapt, Dragnea este vehiculat ca şef al partidului, nu doar dacă Ponta s-ar retrage, ci şi dacă Ponta ar fi ales preşedinte al României.
Pînă acum, cel mai mare partid românesc (repet ca să accentuez) a fost condus mereu de oameni din grupurile de la Bucureşti, produse bune de scos la export. Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta pot să pretindă că ei, ca persoane, sînt peste activistul mediu de partid, că au o oarecare prestanţă. Un Liviu Dragnea la conducerea PSD ar însemna finalul acestei politici de a scoate oameni spălaţi în faţă, în spatele cărora alţii fac învîrtelile. Ion Iliescu a creat acest partid prin tehnica „şeful închide ochii şi beneficiază de potlogării“. Dar, la o adică, şeful e în poziţia de a nega: nu ştiam, nu pot controla totul, asta e. Exista un implicit văl al negării. Cu Dragnea, această faţadă cade: nimeni nu se îndoieşte că Dragnea însuşi este meşterul potlogăriilor. De fapt, acesta e motivul pentru care e susţinut, se pricepe la învîrteli.
Pînă acum, se putea citi istoria PSD la vîrf ca bătălia fratricidă dintre membrii unui grup restrîns de lideri care aveau premisa negării (atenţie, nu spun că negarea era credibilă, doar că putea să existe). Ion Iliescu l-a năşit pe Năstase, care l-a năşit pe Ponta. Mircea Geoană a fost o neobişnuită revoltă împotriva lui Iliescu şi, în cazul său, negarea a avut chiar parfum de credibilitate. Toţi aceşti lideri păreau a guverna peste reţeaua locală de politruci care fac politica locală mai primitivă şi mai atent controlată decît scena mare de la Bucureşti. Cu Dragnea se termină această linie central-dinastică – PSD intră în colaps şi se divide formal în baronate. Cel mai agil dintre baroni e uns rege, dar asta nu va garanta liniştea: ceilalţi baroni nu-l vor recunoaşte pe Dragnea ca pe superiorul lor. Şi s-ar putea ca factorul DNA să rezolve problema extrapolitic. Dosarul Dragnea este făcut de acum celebrul procuror Lucian Papici, care a mai avut succes procedînd la fel: demonstrează o reţea de complicităţi şi vizează vîrful reţelei, nu se mulţumeşte cu peşti mici. Un procuror mai puţin curajos ar fi luat zecile de plîngeri penale şi ar fi inculpat diverşi oameni care au acţionat în secţii, pentru a frauda numărătoarea voturilor. Ar fi speriat plevuşca. Dar Papici a mers pe reţea în sus, pînă la Dragnea – în ideea că sute de oameni legaţi de Dragnea nu se vor apuca de capul lor să fraudeze voturi, ci la ordin. Deci Dragnea este cel care organizează treburile murdare. Dragnea nu are prezumţia negării. Partidul lui Ion Iliescu ar fi ştiut că prezumţia asta e importantă, că face parte din jocul politic murdar, dar complex. Cu Dragnea dispare complexitatea, rămîne doar murdăria. Cum se vorbeşte acum în talk-show-urile politice de la televizor: e pe faţă.
Gîndiţi-vă puţin la cît de gravă e situaţia: Victor Ponta iese din funcţia de preşedinte PSD, prin retragere sau avansare, şi aşteptarea unanimă e că Dragnea îi va lua locul. Deja nu mai e o problemă legată de Ponta şi Dragnea personal, ci de epuizarea rezervei de cadre a PSD la nivel central. Acesta era partidul care pe vremuri putea alinia o suită de cadre pregătită în pepiniera PCR şi în institutele de la Academie, avînd intime legături cu aparatul Securităţii şi o bază ideologică la „Ştefan Gheorghiu.“ Aceşti oameni erau corupţi moral, dar erau inteligenţi, erau flexibili şi vorbeau limbi străine. Ei reprezentau aripa profesionistă a vechiului regim – tehnocraţii puterii, ţinuţi pe margine de iraţionalismul economic al lui Nicolae Ceauşescu, de prostia ţopească a Elenei Ceauşescu şi de ideologia socialist-naţionalistă a activiştilor de la propagandă. Odată împuşcat cîrmaciul, Iliescu i-a adus la putere. Ei au condus România în cei mai mulţi ani de după Revoluţie. În momente-cheie, cum a fost 1996, vechea elită burgheză a putut să dea cîte un impuls, dar a depins mereu de ei, de fapt. Din fericire, Occidentul era puternic atunci şi Rusia era slabă, astfel încît tehnocraţii puterii au condus ţara pe pilot automat spre Vest. Mai duceau ei ţara în UE şi NATO dacă Rusia lui Putin ar fi fost atunci pe hartă? În definitiv, între regimul Văcăroiu şi regimul Ianucovici nu sînt mari diferenţe: aceeaşi obsesie a controlului, aceeaşi tactică de a refuza deschiderea economică şi privatizarea onestă pentru a vinde activele statului oamenilor „noştri“, oligarhi care sînt, de fapt, bidoane pentru partid, plus retorică antioccidentală ascunsă sub masca vectorilor multipli. Aceasta este istoria contrafactuală. Din fericire pentru noi, tehnocraţii puterii au dus România spre Vest – erau corupţi, dar aveau anvergură, puteau gîndi dincolo de mici învîrteli judeţene.
Liviu Dragnea înseamnă epuizarea acestui filon de conducere. Şi nu e musai un lucru bun. Noii centri de putere din PSD sînt mai răi decît predecesorii. Victor Ponta a promis să schimbe PSD – cine îşi mai aminteşte acum că, pe cînd era şef al tineretului PSD, a publicat o listă de măsuri despre cum ar trebui să arate partidul? Unde promitea deschidere, control intern de la bază spre vîrf şi politici economice moderne. A reuşit doar să ridice puterea baronilor peste orice control al centrului. Îmi amintesc deja cu nostalgie de momentele în care Adrian Năstase făcea şedinţe cu baronii, la Bucureşti. Veneau cu capul plecat la judecata partidului. Pe vremea aceea, noi, oengiştii, încercam să batem obrazul centrului pentru ce făceau baronii. Dacă Oprişan îi alerga pe jurnalişti prin Vrancea, scriam asta în rapoarte, centrul se sesiza şi Oprişan acţiona mai cu fereală. E drept că centrul se sesiza cînd se indignau ambasadele sau Bruxelles-ul, dar era ceva, totuşi. Acest „centru“ nu mai există. Oprişan nu se teme de Ponta, ci invers. S-ar putea ca alegerea preşedinţilor de consilii judeţene prin vot direct să se dovedească cea mai costisitoare greşeală de după Revoluţie (deşi concurenţa e mare). Impactul nu e dezastruos asupra administraţiei (abuzivi erau înainte, abuzivi sînt acum), impactul indirect şi pervers e asupra vieţii interne din partid: centrul a fost slăbit iremediabil. La Cotroceni sau la pensie prematură, Victor Ponta pare că va ceda cheile musai lui Dragnea. Ideea că vrea să lase locul unora „mai tineri şi mai puţin marcaţi“ e haioasă cînd te gîndeşti ce e în spatele său.
Şi nu e doar problema PSD, vedem lipsă de lideri în aproape toate partidele româneşti. În sensul adevărat al liderului: om care conduce o organizaţie, care stabileşte obiective şi le urmăreşte, care îi schimbă şi organizează pe oameni. Avem preşedinţi de partide cu aer de administratori de bloc puşi pe ciupeli. Vasile Blaga s-ar putea să-i facă surpriza vieţii lui Traian Băsescu şi să ţină pe linia de plutire un PDL care se simte trădat de preşedinte. Dar el însuşi e mai degrabă administrator decît lider de partid în adevăratul înţeles al termenului. Recunoaşte asta promovîndu-l pe Cătălin Predoiu – dar acesta mai mult îi seamănă decît îl completează. Mihai Răzvan Ungureanu e un lider care ar putea să aibă anvergură, dar nu are partid. PMP este condus de un nonlider care ţine locul lui Traian Băsescu şi este umbrit de Elena Udrea (o fi vreun blestem în istoria României cu încă o „Elenă“ luînd minţile unui om puternic, care îşi triază anturajul şi alianţele în funcţie de nazurile doamnei?). Preşedintele României îşi pregăteşte febril cariera post-Cotroceni, şi acest lucru în sine e trist: foştii preşedinţi nu ar trebui să mai aibă nimic de demonstrat.
Revenirea lui Traian Băsescu la conducerea unui partid arată că nu a crescut lideri noi în jurul său. Nu că nu ar fi încercat. Valul de tineri aduşi de Traian Băsescu în Parlament în 2004 a fost impresionant, ca şi intelectualii aduşi de el în partid. Problema e că nu i-a lăsat niciodată să se dezvolte. Foarte mulţi dintre aceşti oameni au venit în politică pentru proiectul lui Băsescu, nu pentru persoana Băsescu. Doar că Traian Băsescu nu a reuşit niciodată să facă diferenţa între sine însuşi şi proiectul său. A considerat orice critică – trădare şi nu va realiza niciodată cît de mult a dăunat proiectului Băsescu faptul că omul Băsescu nu a pus un zid între pasiunile sale private şi acţiunile sale politice. De-asta, din uimitoarea garnitură de talente aduse de Traian Băsescu în politică s-au cernut, de-a lungul anilor, caracterele puternice şi liderii cu potenţial. Doar că s-au cernut în sens negativ: nu mai sînt acolo. PMP este mişcarea lui Traian Băsescu, dezbrăcată de aura şi conţinutul proiectului Băsescu din 2004.
