Titluri academice

Sfîrşitul anilor ’80 a adus titlurile academice în pragul derizoriului. Tovarăşa Elena Ceauşescu avusese grijă să împingă lucrurile spre o astfel de direcţie. Cine mai avea ambiţia (plăcerea, inconştienţa, umorul) să-şi etaleze „titlul“, cînd incantaţia „academician doctor inginer, savant de renume mondial“ invada, atît de burlesc, spaţiul audio-vizual, îndemnîndu-te la depresie? E drept că şi titlurile se obţineau infernal de greu, pentru a nu ameninţa cumva atotcuprinzătoarea potenţă intelectuală a Primei Doamne din statul român. Promovările din universităţi se blocaseră, doctoratele deveniseră adevărate experimente sisifice, iar accesul la specializări, asociaţii şi noutăţi academice funcţiona ca pură utopie. După 1990, s-a sperat la o aşezare a lucrurilor şi, implicit, la o reabilitare a scărilor de valori. Mirajul a fost de scurtă durată. Penuria de „onoruri“ din ceauşism şi-a determinat reversul, creînd o stare de veritabilă inflaţie a „rangurilor“ frumos sunătoare. „Profii“, „confii“ şi „doctorii“ au apărut, abundent, pe toate hîrtiuţele, plăcuţele, CV-urile şi cărţile de vizită din instituţiile educaţionale. S-au creat complexe de inferioritate celor încă „neposesori“ de titulaturi bombastice. Dacă un absolvent de Medicină căpăta un job în afara domeniului lui de expertiză, semna, obligatoriu, cu abrevierea iniţială „dr.“. La fel profesorii (cu „prof.“), inginerii (cu „ing.“) şi economiştii (cu „ec.“). Cel mai tare mă distrau atunci anunţurile periodice de pe uşa blocului în care stăteam: „Locatarii sînt rugaţi să participe la şedinţa din data de ..., la ora de ..., cu următoarea ordine de zi – punctul de amplasare a ghenei ecologice de gunoi. Semnat, preşedinte asociaţie, ing. Brînză Prinţesa.“ Nu neg că îmi plăceau şi afişele electorale: „Votaţi, pe lista CJ, pentru doctor dr. Ixulescu, reputat medic, doctor în ştiinţe medicale! Doar aşa cartierul dumneavoastră va respira sănătos.“ Ori: „Votează prof. ing. ec. dr. Igreculescu! Ai nevoie de specialişti care să te reprezinte în Parlamentul României.“ Mult însă m-a impresionat, la timpul respectiv, trebuie să recunosc, găselniţa prin care se „oficializa“ stagiul doctoral – abrevierea „drd.“ (pentru calitatea de doctorand). Aşa s-au iţit teribilele „identităţi“ universitare de prep. univ. drd., asist. univ. drd., lect. univ. drd. şi chiar  simplu drd. (pe care jurişti, politicieni sau funcţionari intraţi în funcţii importante de conducere, administraţie şi reprezentare nu şi-o puteau refuza cînd semnau). Eram o ţară de indivizi hipereducaţi, cu obsesia atenţionării alterităţii asupra vastei noastre calificări.

Inflaţia de onoruri şi-a generat, la rîndul ei, antagonismul. Oamenii şi-au pierdut încrederea în titluri. „Lectoratele“, „conferinţele“, „profesoratele“, „doctoratele“ şi alte apelative „ştiinţifice“ nu mai dau astăzi fiori nimănui. Le găseşti pretutindeni, de la Caracal la Tîrgu-Jiu, de la Mangalia la Crasna, de la Zărneşti la Bîlea Lac şi de la Săpînţa la Dorohoi. Au apărut alte curiozităţi de mai mare actualitate. Universitarii care îşi susţin abilitarea vor adăuga, negreşit, titulaturilor deja dobîndite şi silaba ab. Întrucît în mai multe instituţii de învăţămînt din ţară s-au introdus funcţiile de asistent/lector pe perioadă determinată (care coexistă, fatidic, cu cele de asistent/lector pe perioadă nedeterminată), curînd vor apărea semnături precedate de asist./lect. nedet. şi, respectiv, asist./lect. det., cei aparţinători primei categorii privindu-i pe cei din urmă ca Merţanu’ pe Loganu’, după cum ne spune un celebru vers pe care l-am preluat dintr-o excelentă analiză a manelismului autohton, făcută de domnul Vintilă Mihăilescu. Ce să mai vorbim despre cei care îşi dau două doctorate şi nu vor ezita să se intituleze dr. dr.? N-aş vrea totuşi să se creadă că am fi unici în lume. Au şi apusenii faliţii lor, care îşi încarcă pereţii birourilor, cărţile de vizită şi conturile de e-mail cu multiple „calificări“ şi „titluri“. Rămîn convins că gestul trădează exact contrariul, oriunde s-ar petrece. O persoană cu sentimente de culpabilitate ascunsă faţă de propriile competenţe se va agăţa întotdeauna de „titulaturi“, pentru autovalidare şi autolegitimare în grupul specialiştilor autentici. Ca atare, paradoxul recunoaşterii derivă tocmai din nemenţionarea titlului – compensată de onorabilitatea numelui în sine, nume eliberat de împopoţonări academice inadecvate. Întrebaţi-vă cum ar suna pentru dumneavoastră următoarele „construcţii“: Prof. univ. dr. Andrei Pleşu, Prof. univ. dr. Gabriel Liiceanu sau Prof. univ. dr. Mircea Cărtărescu? Cei în cauză au titlurile menţionate, dar, asociate numelor lor, parcă deranjează cumva membrana protectoare a timpanului. Un vecin a cărui fiică a fost admisă la doctorat mi-a mărturisit deunăzi că evenimentul l-a întristat mai mult decît l-a bucurat. „Am fost forţat“, mi-a spus, „să accept că fata s-a maturizat. Nu m-a mai lăsat să o alint ca în trecut. Zicea că nu mai cadrează cu statutul ei prezent. Aşadar, nu mai pot s-o numesc pisicuţa mea, maimuţica lui tata, iepuraşă mică şi veveriţuşcă dragă. S-a năruit un întreg univers în mine. Am îmbătrînit subit.“ Aş fi vrut să-l consolez, avertizîndu-l că există o soluţie: să-şi convingă fiica de soliditatea posturii sale socio-educaţionale, traductibile în felul următor – Pisi. maimu. iepur. veve. drd. Priponella Coşciugă. N-am îndrăznit. Acum regret. Indubitabil, n-ar fi fost o idee rea.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.